7. Iuliu Maniu și magistrala politică Bădăcin-București

Motto:
Fără Maniu și țărăniști,
politica din România
în interbelica durată
n-ar fi știut ce-i trebnicia...

Cu toate că termenul autostradă este la modă acuma în România (teoretic, nu și practic) din pricina transporturilor de mărfuri și persoane înghesuite pe niște drumuri improprii pentru traficul tot mai îndrăcit, fapt pentru care ele (șoselele românești) se situează fără jenă sau regrete la coada celor din Uniunea Europeană, am optat pentru termenul magistrală, prin extensie „magistrală politică”, din următoarele două motive ancorate în conținutul său generos:

a) Conceptul magistrală se raportează în mod direct la magistru sau maestru;

b) Reflectă nu doar o arteră principală de comunicație (rutieră, feroviară, fluvială), ci – ne comunică dicționarul informatic - și „un grup de linii de comunicație utilizate pentru transmisia informației de la diferite surse spre unul sau mai mulți destinatari”.

Iar Iuliu Maniu a fost într-o asemenea măsură un maestru al politicii românești interbelice și în primii ani de după bolșevizarea/sovietizarea țării (născut pe 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin din județul Sălaj, el devine președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei între 1918-1920, președintele Partidului Național Român în perioada 1918-1926 și apoi al Partidului Național-Țărănesc între anii 1926-1933 și 1937-1947, sfârșindu-și viața de deținut politic pe 5 februarie 1953 în cumplita temniță din Sighetu Marmației), încât Sterie Diamandi afirmă în Galeria oamenilor politici că „e unul dintre oamenii politici pentru care conștiința e pe primul plan al preocupărilor sale” (aluzie la demisia/retragerea strategică din demnitatea de șef de guvern și de partid), că e printre puținii oameni politici care consideră morala creștină „factorul hotărâtor al progresului nostru național” (în pofida încercărilor răuvoitorilor de a-l târî în noroiul unor afaceri scandaloase, „egumenul de la Bădăcin” rămâne toată viața fidel acelor principii care-i apără integritatea morală) și că religia creștină pentru el constituia „o forță activă, inepuizabilă și veșnic proaspătă”: nepotul lui Simion Bărnuțiu pe linie paternă și al vicarului greco-catolic al Silvaniei pe linie maternă urmează Liceul reformat calvin din Blaj, apoi Facultatea de Drept din Cluj (1891-1896), studii continuate la Budapesta și Viena și încheiate cu doctoratul din 1896, pentru ca din 1897 să-și înceapă fabuloasa carieră politică, scop pentru care renunță la bucuriile căminului, chiar dacă s-a născut într-o familie de intelectuali cu nouă copii.

Potrivit opiniei lui Diamandi, din vitalul sistem conștiință-morală-creștinism rezultă „tăria acestui om politic cu ținută dârză și neinfluențat de contingențele mărunte ale vieții”, astfel că sentimentul conștiinței împăcate i-a permis lui Iuliu Maniu să privească „oamenii și evenimentele sub speciae aeternitatis”, îndeosebi atunci când bucuros se retrăgea la Bădăcin: „Acolo, în liniștea patriahală a locului natal, departe de lume și de tumultul vieții, în tovărășia naturii, în mijlocul căreia s-a născut și a copilărit, Maniu are răgazul trebuitor să treacă în revistă viața sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii din cele mai interesante asupra acestor evenimente și a oamenilor cu care a venit în contact”.

Dar cum a devenit o mizerabilă regulă ca oamenii de seamă ai acestei țări să fie crucificați în timpul vieții, cel mai adesea pentru onorabila abatere de la judecata și faptele rutinier-tradiționale ale celorlalți concetățeni (dacă nu în totalitate, atunci cu siguranță în marea lor majoritate), se subînțelege că nu toți contemporanii lui Maniu au avut față de el obiectivitatea și eleganța scriitorului nostru.

Iată două exemple lămuritoare în acest sens:

1) Potrivit firii sale năvalnice, Nicolae Iorga punea în atacurile la adresa liderului național-țărănist toată patima sa de redutabil polemist. Dar tot el, cunoscând și prețuind cum se cuvine faptul că „nu i-a venit de hac nici Viena cu iscusita ei diplomație, nici Budapesta cu pumnul de fier al lui Tisza (contele István Tisza, nota mea, G.P.)”, afirmă cu un delicios amestec de ciudă și admirație că „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin”! Lucru cu prisosință demonstrat și de apriga dispută politică postunionistă dintre liberali și național-țărăniști (cu neclintita vrere a lui Maniu, Partidul Național-Țărănesc apare pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache), adică atunci când Ionel Brătianu, omul politic care „i-a dat peste cap” pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga, generalul Averescu, Constantin Stere, C. Argetoianu, prințul Carol, utilizează toate mijloacele de care dispunea pentru a-l răpune pe Iuliu Maniu.

2) Octavian Goga pur și simplu neagă capacitatea politică a lui Maniu din motivul pueril că el nu reprezintă o valoare științifică sau artistică, uitând – ne dezvăluie Diamandi – că acesta este „un criteriu cu totul fals” și că cele două noțiuni (omul politic și omul de știință/artistul) nu sunt identice, ci doar concordante.

Totul este în zadar, căci Maniu rezistă cu atâta succes, încât – ne face cunoscut Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor – „uniunea național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România”, astfel încât Partidul Național Liberal este devansat de acesta și ajunge „un fel de partid conservator față de Partidul Național-Țărănesc”. Prilej pentru scriitorul Diamandi să afirme cu pilduitor respect că doar „moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalități și uriașei lupte care se angajase între acești doi adversari de rasă”.

În dorința (firește, legitimă din perspectivă politicianistă) de a slăbi influența liberalilor și de a răsturna guvernul acestora, ne înștiințează Ioan Scurtu în opul Monarhia în România 1866-1947, Iuliu Maniu și țărăniștii lui desfășoară o amplă campanie de revenire a prințului Carol pe tronul României (cu atât mai abitir cu cât liberalii apărau cu încrâncenare Actul din 4 ianuarie 1926), totul culminând cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, dată la care principele aventurier urma să intre în țară pentru a fi proclamat rege pe 10 mai.

Evenimentul n-a mai avut loc, iar restaurația a trebuit să aștepte până în iunie 1930, deoarece Ministerul de Interne al Angliei, alertat de Guvernul Vintilă Brătianu (Vintilă devine președintele liberalilor și al Consiliului de Miniștri după moartea lui Ionel pe 24 noiembrie 1926), „a pus sub strictă supraveghere pe fostul principe al României” (I. Scurtu), astfel că autoritățile britanice, motivând că pasagerii „nu aveau acte în regulă”, au interzis pe 6 mai decolarea celor două avioane de pe aeroportul Croydon.

Este adevărat că lucrurile curgeau în favoarea carlismului și a restaurației după ce, sub presiunea național-țărăniștilor, pe 3 noiembrie 1928 Vintilă Brătianu demisionează, iar pe 10 noiembrie se instalează Guvernul Iuliu Maniu, dar mai ales după ce liderul țărănist se adresează principelui revenit în țară cu „Bine ați venit, Alteță!”. Însă tot atât de adevărat este că, respingând Carol condițiile impuse de acesta (să fie proclamat regent, să nu permită revenirea Elenei Lupescu, să-și refacă mariajul cu principesa Elena), într-un context politic în care mulți politicieni (inclusiv Gheorghe Brătianu) se pronunțaseră pentru înlăturarea Actului din 4 ianuarie 1926, pe 7 mai 1930 Iuliu Maniu „a prezentat demisia guvernului, invocând considerente de ordin «moral», și anume că nu poate contribui la detronarea regelui Mihai, căruia îi jurase credință” (I. Scurtu). Conducerea guvernului fiind încredințată de Regență lui Gh.Gh. Marinescu, ne informează în continuare același istoric, „acesta a anunțat convocarea Reprezentanței Naționale în ziua de duminică, 8 iunie, «pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale»”...

Pe seama nehotărârii lui Maniu, inclusiv în imediata vecinătate a controversatului act din 23 august 1944 (de pildă, sprijinit de Constantin I.C. Brătianu, liderul țărănist susținea necesitatea unui guvern de generali pentru ca România să-și poată rezolva problemele cu un pronunțat caracter militar), au circulat în epocă o mulțime de anecdote. Da, pentru că în opinia lui Sterie Diamandi, însuși Maniu „a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei legende”.

Adept al străbunei zicale „Vorba e de argint, tăcerea e de aur”, respectiv al spusei „Dumnezeu ne-a dat cuvântul ca să putem să ne ascundem gândul”, Maniu niciodată nu spunea ceea ce gândea, motiv pentru care „cultiva echivocul cu o îndemânare artistică” și dădea vorbelor o întrebuințare hieroglifică, astfel izbutind să-i aducă la disperare pe foarte mulți cu procedeele lui iezuite.

Iată de ce, ne face cunoscut mai departe S. Diamandi, Iuliu Maniu este înfățișat de Constantin Stere în articolul Domnul Prezident ca „un Machiavelli modern care lucrează cu mănuși și surâde grațios”, iar alții văd în el „un om de chilie, un uneltitor, un om din culoarele de umbră ale unei mânăstiri, unde cucernicii frați se ucid pentru a fi în fruntea unei procesiuni”...

Însă justa apreciere a lui Iuliu Maniu de către noi toți, beneficiarii luptei și sacrificiului său suprem pentru această țară, nu trebuie să omită faptul că ezitările lui reprezintă subtile manevre tactice și că el s-a format ca om politic în monarhia habsburgică, care l-a obligat „să-și măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest”. Altfel spus – precizează desfătătorul Diamandi cu ajutorul unei comparații îndrăznețe – să aibă ceva din însușirile catârului, „animalul de povară cel mai destoinic care străbate drumurile munților prăpăstioși”.

N.B.:Oare ce-ar spune Iuliu Maniu de puținii țărăniști ai zilelor noastre și de Aurelian Pavelescu, haramul ce se autointitulează liderul lor? Îndeosebi acuma, după sinistra mezalianță dintre groparii acestui partid istoric și otrepele pesediste.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News