Ce are în comun liberalismul postdecembrist, îndeosebi actualul liberalism iohanniano-orbanian, cu adevăratul liberalism interbelic, pe care Vintilă Brătianu (fratele mai mic al eminentului om de stat Ionel I.C. Brătianu) l-a sintetizat în articolul-manifest „Prin noi înșine!”, articol publicat pe 3/16 mai 1905 în ziarul „Voința poporului”, și a cărui doctrină economică va fi atât de remarcabil pusă în practică pe perioada guvernărilor liberale dintre anii 1922-1926 și 1927-1928 (exact în aceste perioade Vintilă a fost ministru al Finanțelor!), așa încât anul 1938 constituie, până în ziua de azi, apogeul dezvoltării noastre economice din toate timpurile și, desigur, vârful prosperității reale și generale a românilor?
În paranteză fie spus, tocmai aceste considerente m-au determinat anul trecut să elaborez cele nouă articole din seria La trecutul mare un prezent minor, serie subintitulată De la politicienii trecutului la politrucii prezentului, în care, printre alții (Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache), să creionez portretele politico-spirituale ale unor liberali referențiali pentru istoria noastră contemporană, precum Ionel I.C.Brătianu și I.G.Duca.
Da, căci de-abia astfel și atunci (după ce răzuim crusta inerentelor slăbiciuni omenești) ne dăm seama, prin comparație (de pildă, I.G.Duca este văzut de Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici ca „un om fin, cu inteligență suplă și talent multilateral, cu cultură aleasă și educație occidentală, cu suflet bun și cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat în slujba țării și a neamului”), de superba măreție istorico-umanitară a acestor vrednici români interbelici și de ridicolul epigonism în care se bălăcesc, taman de trei decenii, penibilii liberali postdecembriști, înclusiv în anii când această formațiune politică, aidoma unui ol recompus din cioburi supraviețuitoare, era condusă de Radu Câmpeanu.
Bunăoară, ce legătură politico-românească și moral-creștină poate să fie între eminenții liberali interbelici, făuritorii statului modern România Mare, și marii turnători la fosta Securitate bolșevică (mulți au făcut-o pe bani!), „seniorii” Mircea Ionescu-Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, Alexandru Paleologu și Dan Amadeo Lăzărescu (tatăl vitreg al rușinii liberale numită Călin Popescu Tăriceanu)? Sau între I.G. Duca, de pildă, și căcărăul Călin Antonescu, cel care a bătut palma compromisului politic cu pesediștii pontaurieni, pentru a înființa sinistra făcătură Uniunea Social-Liberală (USL)?
Ori, mai aproape de zilele pandemice ale prezentului încrâncenat și încețoșat, între Brătieni (inclusiv Brătienii uciși de torționarii bolșevici la teribila închisoare politică din Sighetu Marmației) și alde Ludovic Orban, supranumit Șică Mandolină, premierul actualei Românii liberalo-iohanniene (a nu se uita că, până la mijlocul anilor cincizeci, tatăl Orbanului a fost adjunctul șefului Securității din fosta regiune Brașov!), respectiv ciracii săi de cârmuire după urechea cotrocenistului și după umilitoarele pofte ale axei Bruxelles-Washington: Raluca Turcan, vicepremierița fără vreun rost precis în guvern și pe la televiziuni, adică pe măsura pregătirii ei moscovite (pe scurt, o agasantă continuatoare a Vioricăi Dăncilă într-ale cufurelii verbale); Florin Cîțu și zbaterea lui sisifică de-a acoperi dubioasele găuri (cică moștenite de la predecesori) din sărmanele finanțe ale României (încă nu le-a venit de hac, cu toate miliardele de euro împrumutate în câteva luni, așa că – ne consolează prim palavragiul Șică – alocațiile și pensiile vor fi mărite cu un flecușteț de-abia după ce lamentabila noastră economie va fi pusă pe picioare); Violeta (Izoleta, cum o „alintă” Dragoș Pătraru) Alexandru și nostima (!) ei convingere, îndeosebi după inutila vizită de „lucru” în Germania, că în Ministerul Muncii și Protecției Sociale toate merg ca pe la noi, adică tind asimptotic la precara stare de dinaintea pandemiei; cacofonica Monica Cristina Anisie, ministreasa unui învățământ de mântuială în actuala variantă on line și a unei cercetări doar cu numele; Nechita-Adrian Oros, ministrul unei agriculturi muribunde, care se tot lamentează și aruncă vina dezastrului pe prelungita secetă din acest an, însă el n-a mișcat nici măcar un deget pentru preîntâmpinarea ei cu atât de trebuinciosul sistem de irigații; Costel Alexe, ridicolul ministru al Mediului, Apelor și Pădurilor, ce ține morțiș să iasă în evidență prin promisiuni găunoase și trăncăneli la tembelizor, dar pădurile, cu tot nou înființatul DNA, sunt în continuare mătrășite, iar apa, aerul și solul sunt tot mai infestate etc.
Aceasta fiind dramatica stare de lucruri din România după circa opt luni de cârmuire orbaniană, iată că eu vin în ajutorul lor (așa cum am făcut-o și altădată) cu următoarele întrebări și sugestii:
1) Dacă tot ați refuzat (mă rog, ați pasat la CCR) chestiunea impozitării veniturilor nesimțite, bani cu care puteați să oblojiți o parte din supărătoarele răni sociale ale milioanelor de oprimați, de ce nu înțelegeți odată pentru totdeauna că, în aceste amarnice vremuri de pandemie, nemuncă impusă și inflație, ridicarea pensiilor mici și mijlocii (repet: doar aceste pensii!) cu 10-15%, nu constituie nicidecum un hatâr, înclin să cred că nicio o cumplită povară pe finanțele țării, ci o strict necesară indexare (corelarea veniturilor mizere cu inflația și prețurile în urcare)?
2) Câți dintre bugetari, în primul rând bugetarii cu ștaif, au resimțit lovitura coronavirusului în sensul diminuării lefurilor, deși se știe foarte bine că, vreme de aproape trei luni, cam toate ministerele (mai ales al Economiei, Transporturilor, Educației, Culturii, Turismului, Sportului) și instituțiile statului (primării, prefecturi, consilii județene, administrații financiare, grădinițe, școli, universități etc.) ori și-au închis cu totul porțile, ori – în cel mai fericit caz – au funcționat cu frâna de mână (și de cap) trasă?
3) De ce în Educație se insistă cu prostia așezării carului înaintea boilor (digitalizare și cursuri on line), când mult mai rentabil pentru elevi și viitorul României ar fi consolidarea învățământului clasic (educatorii față în față cu școlarii), în primul rând prin electrificarea tuturor cătunelor, apoi prin reala modernizare a infrastructurii învățământului, fapt care ar duce la echilibrarea șanselor pentru toți copiii noștri (educatori calificați, burse, manuale judicios și atrăgător întocmite, școli cu absolut toate dotările trebuincioase pentru desfășurarea optimă a procesului educațional-instructiv)?
Nu pot să închei fără să amintesc de scandaloasa necinste și ipocrizie a orbanienilor: le-au făcut vânt multora dintre pesediști (chipurile ăștia au fost angajați politic și/sau prin atotputernicul mecanism al nepotismului), pentru ca în locul lor, tot pe bază de relații, să-și aducă necalificații lor. Păi, nenicilor, unde vă sunt principiile morale (măcar respectul față de solemnele promisiuni făcute alegătorilor) și, în aceste momente extrem de dificile pentru țară, unde vă sunt specialiștii?! Tare mi-i teamă că la capitolul specialiști nu stați mai bine ca țărăniștii ajunși la guvernare în 1996...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News