Mântuitorul era perfect îndreptățit să ceară oamenilor acest lucru, deoarece din Genesa 1/26 aflăm că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui („Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”), ceea ce – pentru faza primordială – înseamnă un superb buchet atotuman de valori morale și însușiri intelectuale, inclusiv nemurirea protopărinților Adam și Eva, desigur, mai înainte de izgonirea acestora din Edenul supratemporal.

De asemenea, din cele 66 de cărți ale Bibliei, în mod deosebit din cărțile noutestamentare, rezultă cu pregnanță că omul a fost înzestrat de Creator cu liber-arbitru, noțiune filosofico-morală despre care Micul dicționar filozofic (Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973) ne spune că „implică, în concepțiile idealiste, o presupusă libertate absolută a omului, o independență totală față de necesitatea și cauzalitatea obiectivă”.

De unde (și dincolo de interpretări și răstălmăci orice individ onest poate cu ușurință deduce că Dumnezeu nu-l obligă pe om, creația Sa, să procedeze într-un anumit mod, asimilat de cusurgii cu dictatul divin (mă rog, la urma urmei Atoatefăcătorul ar putea foarte bine să nu se sinchisească de mofturile bipedului fără pene!), ci i-a dăruit libertatea să aleagă între cărarea lată, care fatalmente duce la eternul canon, și îngusta/anevoioasa cale a mântuirii garantate.

Vasăzică, libertatea (credinței, întrunirilor, convingerilor de tot felul, vorbitului, scrisului, deplasării etc.) este într-o atare măsură coloana vertebrală a demnității omului (singura viețuitoare care cunoaște existența, căci are conștiința morții lui și a tot ce se naște în acest timp rău și bolnav), încât istoria sa și a comunităților înjghebate de el (de la triburi și până la actualele conglomerate supranaționale) nu este altceva decât o neîncetată luptă pentru înlăturarea oprimării interne și/sau externe, respectiv pentru dobândirea în masă a unor noi segmente de libertate, atât prin războaiele de apărare împotriva invadatorilor și de eliberare de sub dominația străină, cât și prin multitudinea formelor de răzvrătire ale asupriților împotriva asupritorilor (revolte individuale și de tip haiducesc, răscoale țărănești, lovituri de stat, insurecții poreclite revoluții, precum iacobiada din 1789, bolșeviada din 1917 și decembriada din 1989).

Iată de ce, la finalul povestirii Panta rhei (Editura Humanitas, București, 1990), scriitorul și jurnalistul de război Vasili Grossman afirmă cu curaj și îndreptățire că „Istoria omului este istoria libertății lui”, că „Libertatea națională este, înainte de orice, libertatea omului”, că sufletul de iobag al rusului „trăiește și în credința rusească, și în necredința rusească, și în blânda dragoste de oameni, și în nesăbuința, huliganismul și semeția rusească, în calicia și meschinăria rusească, și în ruseasca hărnicie supusă, în curajul – cumplit pentru dușman – al ostașilor ruși, și în lipsa demnității umane din caracterul rus (subl. mea, G.P.), în răzvrătirea disperată a răzvrătiților ruși și în frenezia sectanților”, că „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uluit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice” și că „Stalin nu se temea de nimeni, dar de libertate s-a temut permanent, până la capătul zilelor – omorând-o, a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Văzută în felurite și, uneori, contradictorii ipostaze de către „actorii” sociali și gânditori (o „binecuvântare” pentru împilați, un „redutabil pericol” pentru împilatori, un „dar divin” în opinia lui Petre Țuțea), nu e de mirare că filosoful francez Jean-Paul Sartre identifică libertatea cu esența umană („Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, și-n aceasta constă măreția, disperarea și neliniștea lui”), fapt pentru care ea este deodată „un dar și un blestem”!

Cu prodigioasa lui fantezie, neglobalizată și nedogmatizată la finele celui de-al doilea război mondial (anul 1948), George Orwell face afirmații de-a dreptul șocante în celebra lui distopie O mie nouă sute optzeci și patru, afirmații care astăzi, după aproape optzeci de ani de la publicarea romanului vizionar, devin atât de reale sub masca demo(no)crației și libertății aparente (vezi coșmarul planetar al celor doi ani de pandemie politizată), încât tot mai puțini pământeni iau seama la sforăriile globaliste și se arată dispuși să protesteze împotriva lor: „Războiul este pace” (prima dintre halucinantele lozinci ale Fratelui cel Mare, pusă la treabă de Federația Rusă – de peste un an ea bombardează Ucraina și ucide civilii, dar cu toate astea, a se citi „cu acordul occidentalilor doar formal revoltați”, de la 1 aprilie 2023 deține președinția Consiliului de Securitate ONU!); „Libertatea este sclavie” (da, România și alte țări își acceptă statutul de colonii moderne); „Ignoranța este putere” (o veritabilă cutumă în România postdecembristă).

În ceea ce privește libertatea zilelor noastre, indiscutabil că F.M. Dostoievski, prin vocea marelui inchizitor din grandiosul roman Frații Karamazov, se vădește un remarcabil inspirat cu îndemnul de-a anihila personalitatea umană și libertatea prin „miracol, taină și autoritate”. La rândul său, Ion Ianoși – prefațatorul acestui roman (Editura Pentru Literatura Universală, București, 1965) – face dovada unui clarvăzător à rebours cu următoarea afirmație: „Turma de milioane și milioane de capete, tremurând în fața stăpânirii, fericită de a fi scăpat de îngrozitoarea povară a liberei alegeri, este, de fapt, visul rasiștilor totalitariști, asasini ai popoarelor «inferioare», ai maselor «inapte» pentru libertate”.


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News