Lucian Croitoru, un angajat fidel al Băncii Naţionale a României, dă explicaţii despre aurul depozitat la banca naţională şi valoarea lui, despre salariile angajaţilor de-acolo şi despre cât de greu le este să negocieze an de an creşterile de salarii.
Lucian Croitoru explică mai pe larg de ce afirmaţia guvernatorului că aurul păstrat in tară are valoare mai mică decât dacă ar fi depozitat in altă ţară. În cazul unui împrumut,
„Într-o astfel de situație, foarte probabil, creditorii externi ar considera că numai aurul plasat în străinătate, a cărei existență și calitate a aurului poate fi confirmat în timp real de o terță parte, poate constitui o garanție pentru un eventual împrumut. E o problemă de credibilitate. Acesta este sensul afirmației guvernatorului că aurul nu ar avea valoare dacă este păstrat în țară: foarte probabil, nu ar fi luat în considerare ca garanție în timp util. Un exemplu recent despre criză și urgența unui împrumut bazat pe aur îl oferă Venezuela. Această țară, care se confruntă cu mari probleme economice, a fost nevoită să transfere în străinătate o cantitate de aur pentru a contracta un împrumut. Negocierea pentru transferarea în străinătate (Europa) a unei cantități de aur a început în toamna lui 2015 și s-au finalizat abia după aproape jumătate de an. În concluzie, chiar dacă România are 103,7 tone de aur, care în funcție de cotația zilnică a aurului, are o anumită valoare în dolari sau euro, este foarte probabil ca numai valoarea cantității fizic prezente în străinătate să fie luată în considerare în timp util. La prețul actual al aurului, cele aproape 104 tone de aur ar valora aproape 4 miliarde de euro, dar, probabil, numai o parte a lui ar putea avea calitatea de colateral (garanție) pentru un împrumut în caz de urgență”.
Să înţelegem că toate strângerile de mână între şefii de state şi de guverne, intre miniştri şi alţi oficiali nu fac doi bani? Se merge pe sistemul‚ dacă vrei bani, transferă din aurul pe care-l ai în altă parte, drept garanţie că dai banii înapoi?
Urât mai trăiţi domnilor şi doamnelor care conduceţi lumea asta... Şi noi, cei mulţi şi neîntrebaţi, care credeam că vă înţelegeţi...
Despre veniturile angajaţilor de la BNR, Lucian Croitoru ne „linişteşte”:
„Veniturile nu sunt stabilite în mod discreționar de conducerea BNR sau de departamentul resurse umane. Nivelul lor depinde de starea pieței muncii, așa cum depinde în multe domenii în care salariile nu sunt plătite de la bugetul public, de salariul de rezervă (adică de suma pe care o poți obține nelucrând), de competiția din industria financiară și de puterea de negociere pe care au angajatorul, pe de o parte, și salariații, pe de altă parte.
Întrebarea mea e ce activitate productivă se produce la o bancă? Şi mai am una: dacă salariile depind de puterea de negociere dintre angajator şi angajaţi, de ce n-au medicii salarii de – să zicem – 5000 de euro pe lună, sau profesorii, vânzătorii de 3000 de euro, şi aşa mai departe? După cum reiese din postarea celui care îl are ca şef pe Mugur Isărescu, totul este negocierea.
„Ultimii doi termeni, adică nivelul competiției în industria financiară și puterea de negociere sunt foarte importanți în cazul veniturilor angajaților unei bănci centrale. Competiția fiind foarte mare, experții din activitățile de bază ale băncii centrale (politica monetară, modelare matematică, operațiuni de piață, supraveghere, reglementare etc.), trebuie să fie la fel de buni ca oricare experți de pe piața mondială. Din această cauză, ei au atât venituri relativ mari, cât și putere mare de negociere.”
Logica desprinsă din rândurile de mai sus mă face să „strig” în numele tuturor cadrelor didactice din România: vrem să fim la fel de buni ca dascălii din Anglia, sau Norvegia, sau Elveţia. Pentru a reuşi, daţi-ne salariile pe care le au colegii noştri din oricare din ţările înşirate mai înainte!
Consilierul pe probleme de politică monetară al guvernatorului băncii Naţionale a României mai spune:
„În concluzie, nivelul veniturilor nu reflectă un proces arbitrar derulat de conducerea BNR, ci reflectă procesul anual de negociere cu angajații.”
Acum totul e clar. Salariile LOR nu cresc aiurea, ci în urma unor negocieri anuale. Parcă de negocieri între sindicate şi patronat, sau ministere tot auzim. Cum se întâmplă că mai toate se termină cu eşecuri sau cu creşteri nesemnificative în buzunarul omului de rând, pe câtă vreme la BNR fericirea ia forme cât se poate de palpabile?
Preluare: www.hotnews.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News