Știam că România este țara paradoxurilor, pe care postdecembrismul le-a ridicat la rangul de politică națională: țară încă bogată și cu cei mai mulți săraci lipiți pământului din Uniunea Europeană; nație cu impresionante tradiții creștinești-umanitare și cu cei mai mulți tâlhari nepocăiți/neîncarcerați la mia de locuitori; statul cel mai neputincios-caraghios din marea familie europeană și cu cei mai mulți funcționari plătiți regește; societatea cea mai apatico-resemnată de pe bătrânul continent și cu cea mai mare și mai penibilă densitate patriotardă la suta de alegători, care sunt sistematic duși cu preșul de către politrucii necinstiți, necalificați, lași, demagogi și trădători.
Aparent, toată această uriașă și neîntreruptă mascaradă postdecembristă nu are nimic de-a face cu planul moral-filosofic, în sensul paradoxului gândirii existanțialiste, paradox arătat de filosoful danez Søren Kirkegaard („Trebuie să ucidem speranța terestră, căci numai atunci ne vom mântui prin adevărata speranță”) și „tradus” de Abert Camus prin următoarea opinie despre kafkianism în textul Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka din Apendix-ul la eseul Mitul lui Sisif (RAO, International Publishing Company, 2001): „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea să scrii Castelul”...
Dar românii care și-au făcut școlile „pe bune” și dovedesc cu fiecare prilej (campanii electorale, coterii politrucianiste, furturi cu sacii, promisiuni cu carul și reușite cu paharul) că țin morțiș la fundamentalul drept uman de a-și folosi propria judecată, știu foarte bine că reala prosperitate a unei nații nu poate să provină din șuteală, din sfidătoarea nemuncă de felul „Cine muncește n-are timp să facă bani” sau din obligatoriul stat în casă pe lunga perioadă a pandemiei (pentru prima dată în istorie, oamenii sunt plătiți să stea acasă și să-i lase pe păpușarii mondiali să-și facă mendrele!), respectiv din împrumuturi, oricât ar fi de mici dobânzile pe care jalnicul prim finanțist Florin Cîțu se laudă că le-a negociat, ci din rularea majorității cetățenilor pe liniile ferme ale credinței sincere și ale educației temeinice.
Adică taman ceea ce s-a făcut parțial (a se citi cantitativ-nonvaloric în perioada bolșevică) și ceea ce se face de trei năucitoare decenii în postdecembrism: cu ipocrita modă a înmulțirii lăcașurilor de cult tot mai sărace în devoțiune, a prelaților sodomiți și/sau corupți, respectiv a manualelor doldora de erori științifice și gramaticale; cu moda desființării școlilor profesionale, dar și cu cea a universităților apărute ca ciupercile otrăvite după ploaie (aproape toate aceste „fabrici de diplome” nu s-au înființat pentru studenți și nevoile economiei românești, ci pentru trebuințele financiare ale pretinșilor dascăli); și, desigur, cu ultrapăgubitoarea modă pentru țară de-a produce pe bandă rulantă absolvenți de licee și facultăți inutile, în pofida faptului că circa jumătate dintre aceștia sunt analfabeți funcționali - știu să citească, dar habar n-au de înțelesul celor citite, după cum habar n-au de valorile moral-spirituale ale omenescului în general, ale românismului în special (onestitate, altruism, simplitate, ospitalitate, demnitate, respect față de Creator și vârstnici etc.).
Dimpotrivă, tocmai astfel de loaze impertinente, egoiste și cu pretenții izvorâte din patalamalele rostuite de părinți, sunt încurajate de societatea noastră profund distorsionată (instituții birocratice, educatori nevrednici, părinți seduși de bani și orgolii) să întreprindă tot ce le stă în putință (în limbaj ciocoiesc asta se cheamă „a se descurca”), indiferent de costurile moral-spirituale, pentru a aduna putere nedemnă, fală înjositoare și averi pe care le mănâncă moliile efemerului.
Aceasta fiind starea generalizată de lucruri îngrețoșătoare din România postdecembristă (legi făcute de hoți pentru hoți, infractori cățărați la butoanele puterii decizionale în stat, zeci de mii de neoameni, precum politrucii, magistrații și organele forțelor represive, cu lefuri nesimțite și pensii speciale de până la o sută de ori mai mari ca veniturile milioanelor de oropsiți), aproape toți locuitorii s-au obișnuit cu atrocele gând că-i „rău cu rău, da-i mai rău fără de rău”, situație propice ca „cei de sus” să-și poată plimba netulburați hoiturile în hâda lor lume distopică și ca „cei de jos” să aibă demonocratica șansă de-a deveni sclavi moderni în fabricile și pe plantațiile occidentalilor.
Și cum în actuala politică de la noi corbii își scot ochii cel mult de formă (cică rolul „democratic” al Opoziției este acela de-a tot cârâi și, din când în când, de-a înainta câte o inutilă moțiune de cenzură pentru cetățeanul de rând), iată motivul pentru care orbanienii, porecliți liberali, nu numai că n-au nicio strategie economică postpandemică (investiții cu cap întru demararea tuturor sectoarelor de activitate) și că nu s-au atins până în prezent de veniturile curat murdare ale potentaților din statul la vedere și din cel paralel (între timp, dinozaurii de la sinistra noastră Curte Constituțională au declarat neconstituțional proiectul legislativ al guvernanților de desființare a veniturilor nerușinate, problemă ce putea fi rezolvată de orbanieni printr-o ordonanță de impozitare a acestora), dar nici nu se sinchisesc de faptul că – după inactivitatea impusă prin ordonanțe militare, la pachet cu seceta și inflația – majorarea pensiilor cu 10-15% constituie o necesară indexare, indiferent de partidul aflat la putere.
Dimpotrivă, palavragiul de Șică Mandolină a apărut la tembelizor pentru a-i anunța pe români că se vor face analize și că da, pensiile vor fi majorate, dar numai în funcție de sustenabilitatea economiei noastre muribunde. În stilul lui găunos-inconfundabil, firește c-a avut mare grijă să nu avanseze nicio dată și niciun procent...
Fiindcă tot aminteam mai sus de strategii economice, mai exact de absența lor la orbanieni (în general la toate cârmuirile postdecembriste, dovadă tragica fundătură în care am ajuns), mărturisesc că tare m-am bucurat când l-am auzit, într-un dialog televizat cu jurnalistul Horia Alexandrescu, pe remarcabilul român și economist Călin Georgescu susținând că agricultura constituie colacul de salvare al românilor. Satisfacția mea a fost cu atât mai are cu cât pe această cale m-a asigurat că, în urmă cu ceva timp, cu ocazia inițiativei demarate de academicianul Tudorel Postolache pentru stimularea și colectarea ideilor cetățenești întru elaborarea unei strategii de dezvoltare economică durabilă, am fost inspirat schițându-i ilustrului economist modelul unei economii centrată pe agricultură. Argumentele mele au fost următoarele: (a)Avantaje absolute (teren nechimizat, climă blândă, relief neostil omului, apreciabilă rețea hidrografică); (b)Avantaje relative (tradiții, forță de muncă pentru toate tipurile de activități agricole); (c)Eficiență garantată atât în ceea ce privește necesarul de hrană sănătoasă pentru toți cetățenii României și apreciabilul câștig anual al acestora din comercializarea surplusului de produse, cât și reala posibilitate de dezvoltare a turismului și a ramurilor conexe agriculturii (industria alimentară și cea ușoară).
În ceea ce privește școala și cercetarea de la noi, ambele aproape puse pe butuci, țin neaparat ca, pentru o trebuincioasă comparație, să redau opinia unui profesor universitar japonez despre aceste vitale domenii pentru economiile avansate, așa cum ne-o înfățișează economistul Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985): „Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învățat să învețe și să judece singur în problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viața”.
Vasăzică, în timp ce elevii și studenții japonezi sunt notați și încurajați de profesorii lor pentru ceea ce știu, profesorii români urmăresc să-i noteze/depuncteze pe elevi și studenți, automat să-i descurajeze, pentru ceea ce n-au memorat din cursurile lor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News