Vizavi de şcoală, e un drum de beton, cu un singur sens betonat, de fapt. O uliţă ce urcă te scoate din satul Mara, apoi te duce spre şantierul barajului Runcu. Drumul e semibetonat, pe un sens, aşa că îţi asumi întâlnirea cu o maşină cu piatră, cu o căruţă sau cu alt turist ca tine. Dar merită: vizibil urci spre munte, aici încă sunt flori de soc în timp ce în jurul oraşului s-au dus demult. Drumul se întâlneşte cu corpul barajului, o ia în dreapta şi-ţi dă câteva imagini impresionante din şantier. Nici nu mai ştii cum s-o iei... pe de o parte, importanţa acumulării devine strategică, pe asemenea secetă cum a cunoscut Maramureşul în ultimii ani, pe cealaltă încerci să-ţi imaginezi cum arăta odinioară zona, cu un defileu cu trei braţe, cu mocăniţă de dus lemne, pe cale ferată îngustă, cu râuri de munte, vipere şi acele maiestuoase Chei ale Tătarului.

Acum, din ele mai există o porţiune, din şantier spre o mică deltă, de un kilometru aproximativ. După ce se va umple cu apă, defileul dispare, mai rămân câteva sute de metri. „Odată cu crearea lacurilor de acumulare, în zonele cu schimbare a regimului apelor sunt influenţate pozitiv speciile stagnofile, pe când speciile reofile nu mai găsesc condiţii de existenţă. Un ecosistem lotic al cursului natural (apă curgătoare), amonte de baraj se modifică în ecosistemul lentic (cu ape stătătoare). Aval de baraj comunitaţile de organisme sunt afectate de schimbările regimului de curgere, care nu mai prezintă fluctuaţiile sezoniere naturale.(...)

Totodată, barajele reprezintă bariere în calea migraţiei speciilor acvatice. Sedimentele se depun în lac şi colmatează bazinul, regimul curgerii apei se schimbă, la fel şi temperatura, organismele acvatice nu mai pot migra de-a lungul cursului de apă…”, scrie Peter Lengyel, unul din marii iubitori de natură ai Maramureşului, pe blogul său. Păşune alpină cât vezi cu ochii Dacă ai trecut de şantier, înseamnă că ai urcat prin dreapta lui spre păşunea Tătaru, una din cele mai mari păşuni alpine din România, de aproximativ 2000 de hectare. Imaginaţi-vă că într-o zi obişnuită, vezi vreo zece stâne acolo, porţiuni însorite şi înnorate, ba pe aceeaşi păşune în­tr-un loc poate ploua şi în altul să fie soare. E imensă, e impresionantă, e o scenă vie de Mioriţa.

Sigur, cu şantier ataşat. Vorbim cu un păstor, deschis, dar pentru că are el un necaz de spus, îşi păstrează anonimatul: „Sunt aici oi de numa. Da-s şmecheri patronii... bat palma, da nu dau nimic în scris, apoi nu recunosc şi îţi dau mai puţini bani sau deloc. Poţi pleca şi numa cu un picior în cur, în loc de bani... Nici io n-am făcut încă târgul, oi vedea ce-a fi. Se plâng că nu găsesc ciobani, da nici ei nu-s serioşi, se vor îmbogăţi într-un an, da cu sclavi”, îşi varsă ciobanul năduful, apoi se îndepărtează cu oile. Pe păşune sunt drumuri bune, mai ales în jurul şantierului. Iar sus, în vârf, printre stâne, sunt două blocuri şi două case de vacanţă. Ştim ale cui sunt, să fie sănătoşi, legenda spune că nu e atâta piatră în baraj, andezit de mare valoare, câtă a plecat de acolo...

În soare şi ploi se distruge o fostă cabană optzecistă, tabără de pionieri şi de sportivi, pe care desişurile birocraţiei fac să nu poată fi preluată de Primăria Ocna-Şugatag, pe al cărei teren se află. Apoi, un bloc în roşu, neterminat şi destul de şubred, dar locuit de muncitorii de la Acumulare. Cu rufe întinse, parabolice, maşini. Administratorul blocului ne povesteşte un pic, şi el suspicios, dar deschis la a lăuda şantierul. Ne dă asigurări că se poate merge spre Izvoare-Valea Neagră-Firiza-Baia Mare, circulă automobile constant. Ţara lui domnu TAF şi a doamnei Drujbă De-aici încolo, drumul intră în pădure. Şi devine nu unul turistic, ci unul forestier, la propriu, şi la figurat. E plin de TAF-uri, drujbari, de stive de lemne de toate felurile, de la brad la fag, de la lemn cât torsul la cel mai subţire ca mâna.

Da, a fost penurie de lemn de foc astă-iarnă, dar dacă Ocolul Mara înţelege acum să dea mână liberă, e trist. Taie echipe cu TAF, la fel cum taie oameni ce umplu o remorcă sau chiar o dubiţă şi pleacă, cu ochii-n patru şi suspicioşi pe cei care trec doar ca turişti. Noi nu... am pozat şi drumuri de exploatare cu noroi până în genunchi, cu văi cu pâraie transformate în drumuri mocirloase, cu lemn aruncat uneori chiar în mijlocul drumului. Orice străin de drujbă e „onorat” cu priviri piezişe şi chiorâşe, semn că au motive să se ferească de străini.

E un dezastru generalizat, pe drum, în pădure, drept pentru care nu e urmă de turist, de culegător de ciuperci sau de alpinist. Acolo „se lucrează”, se face producţie! În fine, întristaţi, depăşim zona şi ieşim spre Izvoare, trecem de pensiuni şi foste cabane reabilitate şi ieşim pe asfalt. Aici, pe Valea Neagră natura îşi reintră în drepturi, apar turiştii, ciupercarii. Şi de aici se taie, dar nu atât de flămând. Revedem superba cascadă, din păcate abuzată şi ea, de lângă drum. Nu ne aşteptăm să facă cineva trepte până la baza ei, să poată fi vizitată, dar baza ei a devenit coş de gunoi pentru cabliştii unei anume firme, care au aruncat munţi de mantale de plastic în vale, sub cascadă...

Ajungi în Firiza, eşti practic în Baia Mare, dar mai ai de văzut Ignişul monumental, la fel ca acumularea Firiza, o frumuseţe în orice anotimp. Mai puţin în weekenduri, când devine o baltă a oraşului care se scaldă, pescuieşte, apoi bea apă de-acolo. Nu e o acuză pentru turişti, în atâta apă nu contează un barcagiu sau un înotător, cât pentru satul din amonte care continua să deverseze tot ce are în apa de băut... Peste toate însă, merită făcut traseul. Am văzut natură superbă, pe alocuri violată de specia noastră de omuleţi mici, gălăgioşi şi degrabă vărsători de ulei de drujbă şi am rămas cu impresia că totuşi, nu o putem atinge aşa cum am crezut. E prea puternică Natura. Ca dovadă, în trei-patru ore de drum, am văzut o nevăstuică, la margine de drum, plus doi berbeci homosexuali, la o stână. Natura-şi vede de cursul ei, firesc sau ba!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News