„... în anul I al facultăţii, am de a face cu tineri proaspăt ieşiţi din şcoală. La seminarii ar trebui să comentăm texte, să discutăm problemele pe care le întâmpină ei în munca lor cu marii autori, să dezbatem o temă sau alta etc. În fapt, mai mereu vorbesc eu, deşi încerc tot timpul să-i încurajez să spună ce gândesc, oricât de aproximativ ar fi gândul în mintea lor”.
„La un moment dat, din tăcerea ce urmează apelurilor mele, s-a auzit vocea unei studente: “Cum am putea noi să vă spunem, aşa – dintr-o dată – care e părerea noastră despre un anumit lucru, când vreme de 12 (sau poate 15) ani nimeni nu ne-a întrebat, niciodată, ce gândim despre un anumit subiect? Am învăţat mecanic, am fost ascultaţi mecanic şi asta a fost tot. Asta ştim să facem şi nu avem, nu putem avea – aşa, dintr-o dată – o părere proprie despre ce ne întrebaţi dumneavoastră.” Studenta aceea a numit impecabil problema: nu-i poţi cere unui om o opinie avizată (adică ancorată în problemă şi bazată pe argumente), dacă el nu are exerciţiul înţelegerii problemei, a organizării diverselor ei aspecte şi – mai ales – al formulării gândului propriu. Or, toate lucrurile acestea se formează în timp şi tocmai acesta e rostul şcolii: acela de a fi timpul [...] creşterii fiecăruia de la stadiul de infantilitate [...] la cetăţeanul care îşi spune cuvântul şi, pe baza opiniei proprii, are capacitatea de a alege în privinţa rosturilor cetăţii. Nu putem să-i ţinem pe oameni 12 – sau 15 – ani în imobilitatea repetiţiei sterile a unor platitudini menite a fi “numitorul nostru comun” (precum efuziunile naţionaliste ce impregnează lecţiile de română şi de istorie) şi, apoi, dintr-o dată – cu ocazia unui examen sau a unor alegeri – să le cerem să se comporte ca oameni maturi, care dau glas lucrurilor pe care le gândesc şi care votează în cunoştinţă de cauză. [...]. Dacă doamna Ministru chiar ar dori ca, într-o zi, elevii ajunşi la finele liceului să nu mai memoreze enormităţi livrate pe post de “eseuri”, ar trebui să înceapă cu şcoala mică, acolo unde se formează disponibilitatea faţă de muncă, înţelegerea, curajul de a vorbi printre (şi alături de) ceilalţi şi unde se împlineşte minunea descoperirii faptului că ceeea ce învăţăm suntem, în realitate, noi înşine. Întorcându-se către dascălii acelei şcoli, din toate satele patriei, ascultându-i, încurajându-i să-şi spună păsul, susţinându-i şi devenind nu reprezentanta Guvernului în lumea lor, ci reprezentata lor în Guvern ar putea doamna Anisie să mişte ceva din structura înţepenită a şcolii româneşti. (fragment din articolul publicat pe http://www.contributors.ro/editorial/dezastrul-școlii-romanești).
Preluare: www.contributors.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News