Dacă filosoful antiacademic Miguel de Unamuno, cel care exclamă la un moment dat în eseul Viaţa lui Don Quijote şi Sancho: „La naiba cu logica şi claritatea!”, era convins că filosofia lui Don Quijote este deodată filosofia Spaniei şi a lui, mioritismul ce hălăduieşte în legăturile cu glia, precum şi în limbă, doruri, cântece, doine şi balade, tradiţii şi obiceiuri, credinţe, speranţe şi izbânzi, adică în tot ceea ce constituie referenţialul istoriei trecute, prezente şi viitoare de pe aceste meleaguri, nu poate să nu fie spiritul mănos al daco-tracismului, din care s-a înfiripat mai apoi continuul cvadridimensional spaţiu mioritic-timp mioritic (spaţiul fericirilor nefericite-n alte părţi şi al curgerii timpului dinspre moarte spre viaţă), un uimitor cadru existenţial al voievozilor fără tihnă şi al jertfelor colective, astfel încât în vremurile moderne să irupă eminismul şi brâncuşianismul, ca să amintesc doar două dintre componentele românismului cu vocaţia universalismului.
Căci, aşa cum susţine Liviu Rusu, o fi Mioriţa specifică pentru homo contemplativus (argumentul liric potrivit căruia momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii), or fi fiind baladele haiduceşti specifice pentru homo activus şi legenda Meşterul Manole pentru homo constructivus, dar mioritismul este fluxul moral-spiritual cu aspiraţii panteiste, care imprimă ritmul vieţii în această gură de rai şi, prin vrerea dorului, întăreşte legăturile românilor neaoşi cu glia-mamă.
De precizat că cunoaşterea în general (filosofia în special) nu este un scop în sine, ci doar un mijloc, pentru că – aşa cum just afirmă profesorul P.P.Negulescu în Geneza formelor culturii –„omul e făcut ca să trăiască, nu ca să gândească”. Iată de ce eminentul profesor nu vede în gândire decât „un instrument în serviciul acţiunii, care e pusă ea însăşi în serviciul vieţii”...
Concluzia care decurge cu necesitate de-aici: Mioritismul contemplativ şi sentimental este atât de strâns împletit cu firea românului, încât acesta – aidoma spaniolului analizat la centimă de Unamuno – se dovedeşte incapabil să elaboreze o filosofie raţional-sistemică, şi asta deoarece el este fatalmente poet, ceea ce înseamnă că mai degrabă simte şi trăieşte filosofia (prin omenie, răbdare şi resemnare, cu simplitate, vorbe de duh şi treburi rutiniere), decât o gândeşte şi explicitează!
Cu toate astea, în decursul timpului au apărut diverse altoiuri pe multimilenarul trunchi al mioritismului. Astfel, în perioada interbelică s-a urmărit sporirea producţiei la gândirea sistematică în principal cu ajutorul celor două altoiuri autohtone – gândirismul şi trăirismul, mai apoi prin socialism şi marxism-bolşevism, iar în perioada postdecembristă ba prin pragmatismul ciocoiesco-tâlhăresc, ba prin informatismul celui mai subtil şi perfid utilitarism din istoria omenirii.
Căci e bine de ştiut că în societăţile info-culturale, omul este şi va fi în continuare instruit să utilizeze din plin cele două resurse inepuizabile, care, printr-o necontenită întrepătrundere, vor contribui decisiv la sclavia omului şi, desigur, la dezvoltarea statelor şi uniunilor de state tot mai oligarhice: pe de o parte informaţia, în calitatea sa de substanţă subtilă cu un caracter sui-generis, ce serveşte drept hrană societăţilor din ce în ce mai înfometate de ştiri şi senzaţional, pe de altă parte cultura cu rolul său vital în hrănirea sufletelor avide de sublim şi armonie. Este de presupus că într-un asemenea cadru conceptual-educaţional, informatismul se va impune nu numai ca un curent filosofic cu faţadă empirico-pragmatică şi substrat metafizic de uluitoare profunzime, ci şi ca o nouă concepţie ştiinţifică, graţie căreia teoria cunoaşterii şi comunicării va înregistra un salt spectaculos.
Cât priveşte vectorul conceptual-atitudinal pe care-l botez esenţialism, el va îndeplini o dublă misiune:
a)În plan ştiinţific va stabili noi punţi de legătură între disciplinele tot mai înguste;
b)În plan statistic va proceda la reconsiderarea omului, acesta fiind văzut ca o esenţă de prim ordin, iar nu ca o parte neînsemnată (eventual un simplu număr) dintr-o colectivitate. Ori, la acest capitol, părerea lui Hermann von Keyserling este cât se poate de categorică şi deloc măgulitoare pentru viitorul hipercivilizaţiilor în plin proces de desfăşurare: Colectivismul american este la fel de dăunător ca şi cel rusesc!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News