Deşi numai bunul Dumnezeu este original la modul absolut, El – potrivit planului divin – creând văzutele şi nevăzutele fără vreun model, totuşi, obişnuim să-i numim „originali” pe semenii care, în gândire, limbaj, comportament sau vestimentaţie, se abat prin ceva anume de la linia comună statornicită de tradiţii (vechiul devenit obişnuinţă), modă (noul care-şi încearcă norocul) şi normele de convieţuire în comun. Şi în acele clipe uităm că Martin Heidegger, după ce l-a citit pe Aristotel, a rămas surprins câte banalităţi a putut înşira „cea mai cuprinzătoare minte a antichităţii”, cum a fost alintat marele gânditor grec de către Karl Marx.
Prin urmare, mai corect este să-i privim pe oameni ca pe nişte imitatori: Cei mulţi (grosul omenirii), uită de natură şi, din apriga dorinţă de-a fi cineva în plan social, îi imită ba cu zel, ba cu slugărnicie pe avuţii şi puternicii zilei, aşa că, pierzându-se pe ei înşişi, sfârşesc prin a deveni nişte iluştri anonimi; cei puţini (artiştii, gânditorii şi savanţii vizitaţi de genialitate), uită de ei înşişi şi de ceilalţi semeni în uriaşul efort de-a imita natura, respectiv de-a o cerceta cât mai temeinic, par ciudaţi şi caraghioşi, într-un cuvânt originali, aşa că, ţinând morţiş să ştie cât mai mult pentru a da omenirii cât mai mult, sfârşesc prin a fi cineva.
De altminteri, nu spunea Francis Bacon că arta este un surogat al naturii? Dar tot el susţinea că „omul atâta poate, cât ştie”. Fireşte, este adevărată şi reciproca acestei constatări cu forţa şi valoarea unei axiome – „omul atâta ştie, cât poate”...
Cam la fel stau lucrurile şi cu progresul. Pentru evoluţionişti, binomul evoluţie- progres este mai presus de orice îndoială, căci după Darwin, de pildă, selecţia naturală constituie factorul de căpetenie al progresului organic.
În schimb marele pesimist german Arthur Schopenhauer avea o părere diametral opusă: Inteligenţa nefiind decât preaplecata slugă a voinţei, iar voinţa fiind condamnată să rămână o eternă creatoare de dorinţe, prin urmare, o cauză veşnică de suferinţă, deoarece – ne asigură gânditorul – orice dorinţă este expresia unei suferinţe, „progresul, în care cred atâţia oameni cu atâta naivitate, nu e decât o tristă amăgire”.
Hegel la rândul lui susţinea ideea că progresul intelectual al omenirii este limitat, mai exact că trebuie să se oprească, practic nemaiavând ce să urmărească, după ce spiritul individual îşi dă seama că-i identic cu restul lumii şi, drept urmare, se reîntoarce la Raţiunea cosmică, factorul spiritual aşezat de neamţ la originea Universului.
Înaintea celor doi germani, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau s-a ridicat împotriva încrederii oarbe a lui Francis Bacon în progresul omenirii „prin dezvoltarea corespunzătoare a artelor tehnice”, susţinând că „dezvoltarea ştiinţelor şi artelor nu face lumea mai bună şi mai fericită, ci, dimpotrivă, mai rea şi mai nefericită”. De unde, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, „credinţa lui Rousseau că omul, de când a început să gândească, a devenit un animal corupt şi, prin urmare, nefericit”, precum şi celebrul lui îndemn adresat omului de pretutindeni de-a se întoarce la natură.
Cum o asemenea întoarcere nu numai că era imposibilă, dar a şi fost zdravăn luată în tărbacă de sarcasmul neiertător al lui Voltaire (cică atunci când citea cărţile lui Rousseau, îl apuca o poftă grozavă să umble în patru labe, dar cum trecuseră vreo şase decenii de când pierduse obiceiul de-a umbla astfel, lasă altora mai capabili ca el o întreprindere atât de serioasă), J.J.Rousseau a luat-o pe calea reformelor, prilej binevenit pentru a-şi dezvolta ideile în câteva opere faimoase, unde – în pofida decadenţei omenirii – admite posibilitatea unui progres relativ.
Începutul, ne spune reformistul Rousseau, trebuie să revină reformei individuale printr-o educaţie mai bună – tema romanului Émile; îndreptarea trebuie continuată cu reforma vieţii de familie, ideea centrală a romanului Noua Héloïse; vine la rând completarea îndreptării, ba poate chiar desăvârşirea ei prin reforma statului expusă în celebrul Contract social.
Puternic influenţat în tinereţe de Lumea ca voinţă şi reprezentare, opera fundamentală a lui Schopenhauer, Fr. Nietzsche completează voinţa schopenhaueriană de a fi (voinţa înţeleasă ca substratul metafizic al întregului Univers) cu voinţa de putere, pasul decisiv înspre conceperea supraomului. Apoi, preluând şi aplicând la societatea umană conceptul darwinist al selecţiei naturale, discipolul în discuţie dezavuează pesimismul maestrului vizavi de progres.
Da, ne asigură Nietzsche, progresul are loc prin afirmarea voinţei (trecerea de la virtualitatea numenală la actualitatea fenomenală) şi prin selecţia naturală a indivizilor (ca peste tot în lumea viului, izbândesc şi se afirmă doar cei puternici), însă numai şi numai după ce morala altruistă a sclavilor (morala creştină) va fi înlocuită cu morala egoistă a stăpânilor.
Apoi a venit rândul lui Jacques Maritain ca, de pe poziţii ultracatolice, să nege că în lumea materială există progres („Deşi lumea are evoluţie, nu putem totuşi afirma că ea progresează”), a lui Oswald Spengler să susţină inevitabilitatea declinului Occidentului, a lui Nikolai Berdiaev (adversarul ideii de progres, dar partizanul intruziunii misticismului oriental în viaţa spirituală occidentală), a lui Keyserling, care la rândul lui vorbeşte de „absurditatea intelectualismului apusean” şi de necesitatea întoarcerii la misticismul oriental, a lui Rémy de Gourmont cu pretinsa lege a constanţei intelectuale („După cum n-a existat şi nu poate exista un progres intelectual, tot aşa n-a existat şi nu poate exista un progres etic”) şi a lui Léon Daudet, pentru care evoluţionismul este orbul care cară în spate progresul paralitic: cade orbul, cade şi paraliticul...
Notă: În articolul Progresul material şi regresul moral, cele două feţe ale omenirii mi-am expus părerea în această chestiune. Rămân la acel punct de vedere, deoarece el este concluzia nenumăratelor observaţii directe, cele mai multe dintre ele de dată recentă (năbădioasa perioadă postdecembristă). Fireşte, în situaţii de acest gen se adevereşte spusa: Câte capete, tot atâtea păreri. Da, este necesară diversitatea opiniilor, întrucât din înfruntarea lor iese la iveală adevărul. Dar la fel de necesar este ca toate punctele de vedere să aibă o bază sau, mai bine zis, o percepţie comună asupra conceptelor în dezbatere.
Iată motivul pentru care închei cu explicaţiile din Mic Dicţionar Filozofic, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1973, pentru cele două concepte: Evoluţie (în sens larg) – proces de dezvoltare, care cuprinde atât schimbările cantitative, cât şi pe cele calitative; Progres – categorie ce desemnează sensul ascendent al dezvoltării şi care priveşte acele aspecte ale dezvoltării prin care se constituie o etapă calitativ superioară.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News