Niciodată n-am avut încredere în politica românească, mai bine spus în scârboșenia politrucianistă dâmbovițeană. Dar acum, după pățania lui Marian Munteanu, m-am convins definitiv că ea este o afacere ipocrito-mafiotă, rezultatul înțelegerilor de culise dintre tâlharii interni (cârmuitorii de fațadă) și tâlharii externi (adevărații cârmuitori ai României pusă pe butuci). Ceva de genul următor: Noi, marii patrihoți ai nației, ne dăm peste cap ca să creăm aparențele de democrație (stat esențialmente nedrept și dreptul sfidător al celui care n-are nimic sfânt), iar voi din afară ne sprijiniți, astfel ca împreună să putem desăvârși opera de crucificare a României!
Și când te gândești că încă mai sunt printre români naivi care cred în primenirea politicii noastre (pardon, a lor)! Da, dar o schimbare de formă, nicidecum de conținut, potrivit următorului principiu dătător de coeziune în partid (vezi tovărășia fraternă din PSD) și de forță în afara lui: Total compromișii (gen Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Victor Ponta, Dan Șova, Adriean Videanu, Elena Udrea ș.a.m.d) fac sau, mă rog, sunt siliți de împrejurările nefaste pentru ei și de justiție să facă un pas înapoi, locul lor fiind de îndată luat de alții, cu nimic mai prejos ca înaintașii, ba în anumite privințe chiar mai răi ca aceștia (mai lacomi, mai nesimțiți și mai nepricepuți). Primenirea, vasăzică, se cheamă rocada între ticăloșii arhiștiuți din prima linie și cei oleacă mai puțin știuți din linia a doua.
De unde și rezultatele pe măsură – seria nesfârșită de nelegiuți postdecembriști cu și fără ștaif, atât de mulți nelegiuiți, încât pușcăriile existente lucrează la maxima lor capacitate și tot nu fac față solicitărilor de recluziune.
Adică, vorba poetului, „Alte măști, aceeași piesă” sau aceeași Mărie dar cu altă pălărie, situație care poate fi definită în trei cuvinte: Schimbare fără modificări...
Angajarea lui Marian Munteanu în confruntarea pentru fotoliul de primar general al Capitalei ar fi fost totuna cu lovitura de grație pentru întreaga poli-mizerie postdecembristă, potrivit axiomei că ceva (în acest caz minciuna, hoția, impostura și demagogia) își afirmă evidența, îndeosebi atunci când acel ceva este pus față în față cu opusul său.
Căci Marian Munteanu nu doar că venea din afara putregaiului cu numele de politică, aducând cu sine un suflu nou (necorupția și admirabilul elan al tânărului luptător anticomunist din Piața Universității), dar prin câștigarea cursei electorale (este absolut sigur că ar fi câștigat-o!), el s-ar fi constituit în vârful de lance al multașteptatei schimbări reale din politica postdecembristă, o nouă politică dacă nu foarte inspirată, măcar onestă și pusă în slujba compatrioților.
Însă la densitatea credinței sale în Dumnezeu și în fondul nepervertit al românismului (nu susținea Petre Țuțea, mentorul său, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), este de presupus că ar fi fost mereu inspirat și luminat în dificila acțiune de asanare a grajdurilor lui Augias de pe Dâmbovița.
Nedorit de antiromâneștile fundații soroșiste și de unii dintre cei mai slinoși jurnaliști autohtoni (prin urmare, nu doar la comandă străină, ci și la cea a politrucilor interni, temători de schimbarea în bine a stării de lucruri din România), Marian Munteanu a fost obligat să se retragă din cursa electorală mai înainte de începerea ei, acuzat fiind de convingeri neolegionare (e clar, pentru a face politică postdecembristă îți este interzis să ai trăiri românești) și – atenție! – de credință profundă (cică ar poza într-un nou Mesia).
Pentru așa ceva este excelent doar un robot sau un butuc fără inimă și fără minte – primul deja programat de păpușari și uneltele lor, celălalt dispus să fie rindeluit potrivit dorinței acestora.