Cum decizia individuală nu concordă, ci de regulă intră în conflict cu hotărârile sau reglementările sociale, și cum progresul material-aparențial (dătător de consum, confort și comoditate) este în inseparabilă legătură cu compromisurile și autoamăgirile de felul „Fă-te frate cu dracul până treci puntea”, iată de ce cu adevărat esențială este fermitatea aceluia care țintește dincolo de iluziile acestei lumi. Da, pentru că numai cineva detașat de „goana după vânt”, ne înștiințează Eclesistul, are capacitatea să cunoască adevărata fericire, prin înălțarea sa interioară deasupra nedreptăților și inegalităților generate de bogăție, putere, faimă și plăcere.

Cu precizarea că atari nedreptăți și inegalități apar nu doar între indivizii dintr-un grup social (de-a lungul istoriei, toate popoarele au fost divizate de egoism, ură și lăcomie în bogați și săraci, puternici și slabi, jecmănitori și jecmăniți), ci și între state, unele dintre ele, avide și ipocrite până la cruzime, îmbogățindu-se pe seama țărilor intrate în înrobitoarea lor sferă de interese, fie prin războaie de cotropire (cazul tuturor imperiilor mai mult sau mai puțin întinse și mai mult sau mai puțin durabile în timp), fie prin sforile politico-financiare trase din umbră de către păpușarii planetari (bunăoară, sferele de influență statornicite de învingători după cel de-al doilea război mondial, respectiv după dezmembrarea Uniunii Sovietice).

Din păcate, România neîntregită (principatele românești), apoi întregită la sfârșitul primei conflagrații mondiale și iarăși dezîntregită prin vrerea sforarilor cu ifose demiurgice, face parte dintre statele care, în întreaga lor istorie, au purtat războaie strict defensive pentru a-și apăra „sărăcia, și nevoile, și neamul”, drept urmare, ea a fost necontenit la cheremul cotropitorilor (turci, austrieci, muscali, transnaționale), plătind tribut și fiind jefuită mai ceva ca-n codru.

Concluziile profesorului prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat toate monezile la aur, sunt mai mult decât grăitoare în acest sens:

1) Din anul 1415, dată la care românii au început să pătească tribut turcilor, și până la 1877, anul în care și-au redobândit independența, otomanii, austriecii și rușii au jefuit principatele românești de echivalentul a circa 1200 tone aur.

2) Din 1877 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin atotputernicele companii străine din perioada interbelică și prin uriașele despăgubiri de război, jaful României a fost de aproximativ 12.500 tone aur, adică de 10 ori mai mare într-un interval de timp de aproape șase ori mai mic! Firește, în averea sustrasă nu intră tezaurul României în valoare de 93,4 tone aur, pe care cârmuitorii de la acea dată (decembrie 1916 și iulie 1917) l-au trimis la Moscova, adică l-au făcut cadou rușilor, și din care au fost recuperate doar 33 kilograme.

3) După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2000 de miliarde euro! Și, atenție, fără a pune la socoteală enormele prejudicii provocate de aleși și ciracii lor prin tâlhării, incompetență și încurajarea nemuncii (peste 1200 de întreprinderi industriale desființate, agricultura paradită, transporturile mătrășite și milioane de asistați din punct de vedere social).

Cum spuneam și altădată, în aceste condiții atroce pentru neam și țară, pe mine nu mă miră că în România se fură proporțional cu poziția socială dobândită pe căi nelegiuite, ci că încă mai este ce fura – pentru aleși și-ai lor cu carul, pentru prostime cu paharul.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News