Iată motivul pentru care se aruncă bani cu lopata în formalul proces de școlarizare al progeniturilor neînzestrate, însă obligate (sic!) de cutumele actualei democrații aparente să preia ștafeta profesională (nici pomeneală de cea vocațională!) a dinastiei în expansiune nespirituală, așa încât înșurubarea acestora în barouri, camere ale notarilor, colegii ale medicilor și „frății” pastorale (mitropolii, episcopii, protopopiate) să devină nu doar cea mai sfidătoare, dar și cea mai prosperă ramură „economică” a descurcărelii în vasta și extrem de prolifica industrie subterană a postdecembrismului.

Jenantele proverbe de felul „Dai un ban, dar stai în față” și „Osia neunsă scârție” au o atare căutare (i)moral-utilitară, încât nu mai este pentru nimeni vreun secret că preoții proaspăt hirotonisiți, singuri sau cu „iubitorul” sprijin financiar-material al dinastiei, fac tot ce le stă în putință (relații sus-puse, perfidie, minciună, bârfă, turnătorie, înșelăciune, șantaj, forță fizică, mită) pentru a pune mâna pe cele mai rentabile parohii (atenție, rentabile ca număr de credincioși și foloase materiale, nicidecum în plan spiritual-educațional!) și că „cinstita” lor dobândire este decisă de zecile de mii de euro dați „la cine trebuie” (a se citi „corupții și simoniacii care pretind că-l slujesc pe Domnul”, ba chiar au nesimțirea să le ceară credincioșilor să nu adune „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”).

Întrucât asta-i starea postdecembristă de la noi, starea „naturelă” pe care nenea Iancu a semnalat-o în urmă cu peste o sută de ani (între timp peste România au trecut deceniile de glorie stalinisto-ceaușistă și de teribilă sterilizare moral-intelectuală ale lui homo sovieticus), cum naiba să ne bucurăm de înțelepciune, armonie socială și prosperitate generalizată, când concursurile și examenele de competență sunt doar de fațadă (angajările și promovările se desfășoară într-o veselie demonocratică pe baza tot mai ingenioaselor principii ale coteriei și dinastiei), când falsa cultură îi dă cu tifla adevăratei culturi și când marii infractori sunt așezați de atotputernicul vulg (atotputernic prin cantitatea voturilor) mai presus de eroii și martirii neamului?!...

Dar iată că în această năucitoare harababură, generată de intenționata răsturnare a piramidei valorilor individuale și sociale (răul detronează binele, minciuna alungă adevărul, injustul pune la zid justul etc.), am constatat că, pe murdarele drumuri ale coteriilor cultural-artistice, tot mai des și mai sfidător își fac apariția dinastiile aflătorilor în treabă, însă nu pentru a-și plimba hoiturile, ci întru înșfăcarea unui hazos dram de „nemurire”: nemaifiind încrezători în judecățile altora (în cele ale criticilor după ureche cu atât mai puțin), ori poate că profund dezamăgiți de prestația acestora în anterioarele situații de acest fel, „geniile” familiilor cu înverșunate preocupri culturale au decis să ia taurul de coarne și să se laude unii pe alții – azi tatăl pe nevastă, fiu sau fiică, mâine viceversa! Că, de, așa stă treaba (mare) când ți-au murit lăudătorii sau când aceștia, încă nemorți cu totul, nu sunt capabili să vadă ceea ce-i mai clar ca lumina zilei pentru hidoasa făloșenie dinastică...

N.B.: N-am rugat niciodată pe nimeni să scrie laudativ despre cărțile mele (eventual, în câteva cuvinte, să-și exprime părerea sinceră) și, în continuare, refuz să particip la concursurile literare. Din următoarele motive:

1) În urmă cu vreo 15-20 de ani, multul (că mare nici vorbă să fie) critic Alex Ștefănescu anunța într-o publicație centrală organizarea unui concurs național de eseistică. Încrezător în valoarea producțiilor mele de acest gen (o spun cărturari de mare calibru), i-am trimis ipochimenului un foarte izbutit studiu despre scriitorul F.M.Dostoievski și opera sa. N-am primit niciun răspuns, dar – absolut întâmplător – în aceeași publicație am dat peste halucinanta mențiune a „criticului”: „Despre Dostoievski s-au scris până acuma nenumărate cărți, texte și studii”...Jignit și revoltat la culme de această căcăcioasă rezoluție, i-am trimis alexștefănescului o scrisoare, în care, printre altele, îi aminteam că despre Mântuitorul nostru s-au scris milioane de cărți, teze și studii, dar asta nu înseamnă nicidecum că subiectul este epuizat și, ca atare, închis pentru generațiile următoare. Firește, n-a binevoit să continuăm „dialogul”. Înclin să cred că, aidoma meșterului cofetar, el n-a răspuns ca nu cumva să-și facă scrum „prăjiturile critice”...

2) Cu circa 5-6 ani în urmă, un agitator cultural (cultura noastră postdecembristă este plină de alde ăștia, cei mai mulți foști activiști bolșevici) din județul Satu Mare insista pe internet să particip la un concurs de poezie organizat de el și revista lui. Sperând că-l voi mișca nițel cu noua mea creație, i-am trimis romanul în versuri Întoarcerea lui Mesia (Editura ECHIM, Sighetu Marmației, 2015), despre care mai mulți cărturari ai zonei au spus că-i o capodoperă. Neprimind niciun răspuns, după vreo trei luni iau legătura, tot pe internet, cu activistul sătmărean și constat că acesta nici măcar n-a citit poem-romanul meu, necum să dea Cezarului ce-i al Cezarului. Având o nouă confirmare că, de regulă, premiile literare (dobândite după oribila cutumă: „Astăzi ție, mâine mie”) n-au aproape nimic de-a face cu valoarea scrierii, am rupt orice legătură cu asemenea potlogari...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News