În atari condiții, este în firea lucrurilor că Titu Maiorescu l-a cunost numai pe Baudelaire-traducătorul lui E.A. Poe, eseistul Jean Prevost făcând delicioasa afirmație că americanul „l-a plagiat...cu anticipație” pe francez...
Dar T. Maiorescu, primul român care în 1867 „consemnează public” una dintre lucrările lui Baudelaire, este atât de fermecat de Histoires extraordinaires, numele sub care, printr-o trudă de peste 15 ani, francezul adunase toată opera tradusă a americanului, încât în caietul de Însemnări zilnice va nota că Poe și Schopenhauer sunt preferații lui. Citind totodată prefața cărții, unde traducătorul susținea că marele poet american „formulase cu 20 ani mai devreme propriile-i gânduri” (V. Streinu) și „preluând el însuși din Baudelaire câteva idei estetice ale lui Poe, ca să-și susțină afirmarea lor în O cercetare critică asupra poeziei române în 1867 (partea a doua, Condiția ideală a poeziei)”, admirația lui față de cei doi supraînzestrați merge până la a-i îndemna pe Eminescu și Caragiale să traducă din E.A. Poe câte o povestire sau două, „dar după textul francez”! Astfel traduce Eminescu povestirea Morella, iar Caragiale traduce Masca morții roșii și Butelia de Amontillado...
Seria traducerilor din poezia baudelairiană, ne informează în continuare V. Streinu, va fi deschisă tot de un junimist: Vasile Pogor publică în Convorbiri literare (nr. 3 din 1870) poeziile Țiganii călători și Don Juan din infern. Apoi traducerile se opresc și de-abia după cinci ani „un neidentificat P.E. semnează timid Tristețea lunii în efemera Revista Junimii (nr. 1 din 1875)”, chit că doi mari poeți români, Tudor Arghezi și George Bacovia, „au preluat în tinerețe unele motive lirice caracteristic baudelairiene, pentru ca la maturitate să se declare personalități originale” (V. Streinu).
Traducerile din prezentul volum (de altminteri, singura carte de poezii scrisă de Baudelaire) aparțin lui Alexandru Philippide (cele mai multe și, în autorizata opinie a lui Streinu, cele mai izbutite, căci „eminentul traducător” a surprins și reținut „specificitatea lirică a originalului”), lui Tudor Arghezi (a tradus un număr restrâns de poezii, unde nu ezitase „să înlocuiască metafora originalului cu metafore personale, admirabile bineînțeles, dar alternante față de textul francez, cum e cazul cu Albatrosul prizonier, ale cărui aripi târâșe ca vâslele pe laturile corăbiei erau preschimbate în mâini ciunge), lui Ion Pillat (el „reflectase la antinomia structurală a marelui poet” și „stăruise asupra dublei înfățișări a lirismului din Les Fleures du mal, asupra oscilărilor între Lucifer și Dumnezeu – în ordine teologală, între mulatresa Jeanne Duval și Doamna Sabatier – în ordine erotică”), apoi lui Lazăr Iliescu, Șerban Bascovici, Ion Barbu, Alexandru Hodoș, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Lucian Rădan, Vladimir Colin, Perpessicius, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Veronica Porumbacu și mulți alții.
Volumul cuprinde 156 de poezii, adică fondul operei baudelairiene de care amintește Geo Dumitrescu („cifrat în jurul a 150-160 de piese”), grupate în următoarele capitole sau, mai degrabă, cicluri: Spleen și ideal (cuprinde 89 de piese), Imagini pariziene (18), Vinul (5), Florile răului (9), Răzvrătire (3), Moartea (6), Piese osândite (6) și Poeme adăugate (20).
Cartea are o dublă dedicație: a lui Théophile Gautier („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”) și a autorului, care semnează doar cu inițialele C.B. („cu sentimentul celei mai profunde smerenii îi dedic aceste flori bolnave”), se deschide cu poemul Prefață („Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia/ Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări/ Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări/ Așa cum cerșetorii își cresc păducheria”) și se încheie cu remarcabilul Epigraf pentru o carte osândită („Tu, cititor, tăcut, bucolic,/Naiv și sobru om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot desfrâu-i melancolic”, respectiv: „Dar dacă vrednic scormonești/ Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt,/ Citește, și-ai să mă iubești;”).
Vladimir Streinu ne face cunoscut că autorul acestei tulburătoare cărți „se visa emul al lui Byron și Hugo, fără să știe, deși conștient de geniul propriu și de ratificarea viitorului, că urmările operei sale vor depăși în timp, dacă nu și în spațiu, influența atât unui a cât și a celuilalt”, iar Ovidiu Drîmba ne înștiințează că, deși „nu poate fi încadrat într-un curent anumit”, Baudelaire trebuie să fie considerat „un principal punct de plecare al poeziei moderne” (sonetul Corespunderi, de pildă, anunță principiile simbolismului, curent literar apărut în Franța în jurul anului 1880, „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni: „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceață;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”) și că „rareori s-a întâmplat în toată literatura universală ca un volum de poezii (singurul pe care l-a scris Baudelaire) să aducă o sinceritate atât de totală a unui poet”. Da, o carte cu adevărat unică, pe care autorul o numește „sălbatică” și o definește în caracteristica-i manieră a cuvintelor tari și aparent contradictorii (mă rog, cam așa cum va spune, câteva decenii mai târziu, Emil Cioran în Schimbarea la față a României: „Iubesc istoria României cu o ură grea”!): „În această carte sălbatică mi-am pus toată inima, toată duioșia iubirii, toată religia mea și toată ura”.
Prin excelență poet al mizeriei morale (extraordinarul simbol al poetului, neînțeles de vulg, din celebrul sonet Albatrosul: „Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense nu-i lasă loc să meargă”) și al mizeriei materiale („Prin vechi foburguri unde, pitit după obloane,/ Desfrâul se desfată în tainice cotloane” – poemul Soarele din Imagini pariziene, apoi cutremurătoarele imagini ale neputinței din Cei șapte bătrâni, respectiv al bătrânei ce caută „resturi de mâncare/ La orice cafenea/ De mahala” din poemul Unei cerșetoare cu păr roș), Baudelaire este totodată poetul spleen-ului (termen englezesc pentru indecelabilul amestec dintre scepticism, plictiseală și dezgust), „sentimentul” trântorilor și îmbuibaților, pe care-l desfide în toate cele patru Spleen-uri din ciclul Spleen și ideal: „Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,/ Din urna-i plină toarnă un frig întunecos/ Localnicilor firavi din negre cimitire/ Și moartea rece peste foburgul neguros” (primul Spleen); „Nimic nu-ntrece-amarul acelor zile șchioape/ Când, sub ninsoarea vremii ce stă să ne îngroape,/ Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei firi,/ Ia-nfățișarea unei cumplite nemuriri” (al doilea, cu prelungiri în lirica bacoviană); „Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân,/ Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân” (al treilea); „-Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare/ Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranța-nvinsă plânge; și, rea, dominatoare,/ Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu” (al patrulea Spleen).
Dar Baudelaire a cântat, de asemenea, pictura universală (șapte din cele 11 strofe ale poemului Farurile, încep cu numele unora dintre cei cei mai mari pictori ai tuturor timpurilor: Rubens, da Vinci, Rembrandt, Michel-Angel,Watteau, Goya, Delacroix), a ilustrat în Nenorocul șansa înveșnicirii omului de cultură prin necruțătorul raport/conflict dintre „Timpul scurt” și „Arta lungă”, a descifrat „taina eternă” ce se ascunde în „omul liber” și „vasta mare”, „Vrăjmași cumpliți în luptă, o, frați neîmpăcați” (Om și mare), a elogiat necuprinsa și generoasa Frumusețe naturală în poemul Frumusețe („Frumoasă sunt cum este un vis cioplit în stâncă/ Și sânii de care atâția se striviră/ Poeților o mută iubire le inspiră,/ Materiei asemeni, eternă și adâncă”), a văzut Femeia ca „o statuie cu har miraculos” (Masca), căreia dorește să-i sugă „otrava binecuvântată,/ Adormitoare-a vechilor torturi,/ Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri/ În care n-a fost suflet niciodată” (Uitarea), ba chiar s-o supună la veritabile torturi fizice din categoria celor masochiste: „Să-ți pedepsesc frumosul trup,/ Să-ți sânger carnea-nspăimântată,/ Nevinovatul sân de fată,/ Și-o rană-n coapsa ta să rup” (Celei prea-vesele). În felul acesta, pe urmele marilor creatori din literatura universală (Dante, Shakespeare, Villon, Hugo etc.), Baudelaire a dat un viguros impuls poetic întru lărgirea sferei esteticului, prin ridicarea răului și urâtului la rang de mare artă. Adică ceea ce și-n pictură avusese deja loc prin Hieronymus Bosch, iar Tudor Arghezi va transforma această aspirație a maestrului în manifest literar-artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”...
Nu doar atâta, căci în poemul Imn frumuseții, Baudelaire descoperă noi potențe ale Frumuseții, prin asocierea acesteia cu Groaza (ce nu-i cel mai slut „juvaier” al ei) și cu Omorul („breloc de preț”, ce saltă cu-ncântare pe mândrul pântec al acesteia).
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News