Avertismentul este cât se poate de clar: Dumnezeu nu se lasă păcălit de aparențe, ci pretinde de la noi credință sinceră, curată, statornică și puternică, într-un cuvânt credință adevărată.
Cum o asemenea credință nu poate fi găzduită decât într-o inimă de copil și cum Atotputernicul citește direct în inima și mintea omului, iată de ce ni se spune pe șleau că n-are rost să umblăm cu fariseisme de felul rugăciunilor și al implorării ajutorului divin doar când suntem la ananghie, în restul timpului dând uitării faptul că am primit totul, ori cu false dovezi de iubire și omenie de ochii lumii și din ceea ce ne prisosește. Prin urmare, fățarnicii n-au nici cea mai mică șansă de izbăvire prin asemenea manevre coțcărești, căci – se afirmă tranșant în Luca 6/2 – toți aceștia „și-au luat răsplata”.
Astfel stând lucrurile cu credința lăuntrică sau adevărată (nu ne spune Mântuitorul pe înțeles în Matei 5/6: „Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns”?) și credința exterioară sau de fațadă, pe mine unul mă miră străduința, cu cheltuielile aferente, ce se depune strict în plan cantitativ-orizontal pentru construirea de cât mai multe și cât mai impozante lăcașuri de cult, din aceasta decurgând în chip aproape logic progresiva diminuare a vigilenței păstorilor și oițelor în plan calitativ-vertical.
Căci lăsându-te absorbit de planul orizontal al edificării și/sau restaurării lăcașurilor de cult prin contribuții consistente în bani sau muncă, ceea ce cu certitudine va atrage după sine prețuirea conducătorilor spirituali ai respectivului cult, lesne vei ajunge la comoda și nițel aroganta credință prin delegație (reprezentare).
Ceva asemănător cu democrația de care se face atâta caz, unde – chipurile – puterea este în mâna poporului, că doar de-aceea i se spune democrație (demos=popor, kratos=putere).
Dar cum popoarele sunt comunități uriașe în comparație cu anticele orașe-state grecești, în care era cu putință exercitarea directă și la vedere a democrației, statele moderne au recurs, cu ajutorul votului universal și al parlamentului, la forma indirectă de exercitare a democrației prin reprezentanți aleși. Și astfel, nu doar că naiba știe pentru cât timp calitatea va fi culcată la pământ de către cantitate, dar pâinea și cuțitul rămân doar pe hârtie în mâinile alegătorilor, în realitate ele fiind urgent înșfăcate de mâinile murdare ale răufăcătorilor porecliți aleși.
Dovada cea mai elocventă în acest sens o constituie totala ignorare de către nelegiuiții cu putere decizională a rezultatului referendumului (referendumul sau plebiscitul exprimă voința poporului!) din anul 2009. Sau – mai știi? – pesemne că numai prin asemenea paradoxuri românii au șansa să înțeleagă a noastră (pardon, a lor) vrednică de plâns democrație originală...
Evident, credința prin reprezentare nu este doar o chestiune mult mai delicată și cu o miză net superioară treburilor politicianiste, în joc fiind mântuirea fiecărui individ în parte, dar ea dobândește valențe cu adevărat dramatice în acele parohii sau comunități în care însuși conducătorul spiritual (preot sau pastor) caută să-și ascundă nevrednicia după rizibila spusă: Nu face ceea ce face popa, ci ceea ce spune popa! Dar el, cu pretenția de doftor moral-spiritual și de canal de legătură cu divinitatea, de ce nu-i în stare să facă ceea ce neîncetat la recomandă păcătoșilor de rând?!
În cazuri de acest fel (și, vai mie, ele nu-s nici puține și nici întâmplătoare), nu numai superiorii, ci și mulți dintre mireni sunt tot timpul pregătiți să sară în ajutorul celui acuzat de lăcomie, beție sau ipocrizie (amintesc abaterile banalizate din pricina frecvenței lor, pentru că mai sunt scandalurile, înjurăturile, preacurviile și divorțurile), recurgând la stângacea scuză că și el este om, vasăzică supus ispitei și păcatului. Iată-ne, prin urmare, confruntați cu banalul de-acum paradox „preot sau pastor imoral”, aproape la fel de frecvent ca năucitorul său frate „medic inuman”.
Ce-i de făcut? Consider că situația se poate îndrepta numai printr-o exemplară conduită și o inflexibilă autoritate din partea superiorilor, autoritate care în cazurile repetate de sfidare fățișă a moralei creștine să meargă până la caterisirea vinovatului.
Altminteri, cu ierarhi rugători și aproape deloc autoritari, în curând se va ajunge și la noi ca în aproape tot Apusul catolico-protestant, ca preoții cu vocație să se bucure din toată inima când în bisericile cu tot mai puțini credincioși autohtoni vor intra grupuri de turiști foarte curioși și prea puțin pioși. Iar jalea va fi cu atât mai mare cu cât numărul preoților crește mai repede decât cel al bisericilor – câte doi sau chiar trei acolo unde nu cu mult timp în urmă slujea unul singur...
Potrivit Secretariatului de Stat pentru Culte, iată câteva date care ilustrează efervescența credinței la românii postdecembriști: În total, cele 18 confesiuni recunoscute prin lege în România dețin 27.384 de lăcașuri de cult, din care 8.413 au fost construite după Decembriadă, iar 1578 se aflau în construcție la sfârșitul anului trecut!
Firește, cele mai multe biserici (16.403) sunt ortodoxe, 3193 fiind construite după anul 1989, iar 1078 aflându-se în construcție la data de 31 decembrie 2015. Asta înseamnă o biserică la circa 1000 de credincioși.
Pe locul doi în acest clasament se situează Cultul Creștin Penticostal: 2925 biserici la 356.314 adepți (un lăcaș la 122 oameni), 1950 fiind construite după 1989 și 182 aflându-se în construcție.
Pe locul trei este Biserica Romano-Catolică (1632 biserici, 351 după Decembriadă, 40 în construcție, în medie 534 credincioși la o biserică), pe locul patru Cultul Creștin Baptist (1571 biserici, 790 construite după 1989 și 46 în construcție), iar pe locul cinci Biserica Reformată Română cu un total de 1352 biserici (314 după anul 1989), adică 444 adepți la un lăcaș.
Singurele confesiuni care nu și-au construit lăcașuri de cult după 1989 sunt Arhiepiscopia Bisericii Armene, Biserica Evanghelică CA din România și Federația Comunităților Evreiești din România, toate trei însumând cu ceva peste 9000 de credincioși.
Dacă avem în vedere faptul că, potrivit Institutului Național de Statistică, în anul 1990 erau în proprietate publică aproximativ 28.000 de școli, creșe și grădinițe și că în 2015 mai rămăseseră doar 6422, rezultă un raport care ar trebui să-l pună serios pe gânduri pe orice român cu scaun la cap: Doar o școală la peste patru biserici!
N.B. - Discuțiile pro și contra care se poartă în legătură cu Catedrala Mântuirii Neamului, chiar cu argumentul că aceasta se constituie într-un simbol al unității spirituale a poporului român, nu reprezintă decât un divertisment în starea de lucruri arătată mai sus.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News