Un poem despre linguşire şi demnitate, scris de Arany János în 1857, o lecţie pentru contemporanii autorului, o tangentӑ ironie care a ajuns deja în al treilea secol cu sӑgeţile sale fine îndreptate spre imoralitatea celor care trӑiesc şi le cântӑ în strunӑ mai-marilor zilei, puternicilor clipei.
Poemul lui Arany e o relatare a unei întâmplӑri din secolul al XIII-lea cu îngâmfatul rege Eduard I, umilii sӑi supuşi şi demnul popor din Wales, sau Ţara Galilor, cum este cunoscut acel ţinut la noi. Am gӑsit pe internet nişte precizӑri extrem de interesante despre numele acestei ţӑri care, la noi, „a fost, se pare, construit în mod eronat, printr-o traducere greșită a numelui francez al țării, Pays de Galles, literal „țara Galles”, prin „țara galilor”. Eroarea vine probabil dintr-o confuzie între termenii „gal” și „galez”, înlesnită de asemănarea fonetică. Forma corectă în română ar putea fi pur și simplu Wales (ca în limbile germanice, slave sau în maghiară) ” (sursa: wikipedia.org)
Interesant de amintit este faptul cӑ „[Eduard I], după ce a devenit rege, în 1277, a pregătit o expediție în Țara Galilor, pe care a condus-o el însuși. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Țara Galilor și crescut de o bonă galeză, titlul de Prinț de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei.”(aceeaşi sursӑ citatӑ mai sus)
Aşadar, sӑ vedem ce-au fӑcut barzii din Wales acum vreo 700 de ani, pe vremea când neînduplecatul rege Eduard I a ajuns pe pӑmântul lor.
Dornic sӑ-şi vadӑ ţinutul din Wales: „Are vreun râu? E iarbӑ? Grâu? / Pӑmântu-i bun şi el?”
şi starea de spirit a locuitorilor: „Poporul meu, poporul-greu / [...] / pe cât doresc, pe cât râvnesc / E oare fericit?”, întreabӑ regele, aşteptându-se la un singur fel de rӑspuns.
Slujitorii din preajma lui îi fac pe plac, spunându-i, de fapt, o mare minciunӑ: „...E Wales, în strӑluciri, / Al ţӑrii diamant: / Cu pajişti verzi, munţi-nalţi, livezi / Şi râuri de zmarand.”
La fel stӑ treaba şi cu poporul. Regele e minţit din nou: „Poporul, biet, Sir, e boghet / Şi fericit, sӑ ştii!”
Rӑmas peste noapte la castelul Montgomery, regele se ospӑteazӑ cu cele mai alese bucate, bea vinurile cele mai fine, dar, i se face chef sӑ audӑ nişte osanale la adresa lui.
„Viteze faptele sӑ-mi cânte, / Din Wales sӑ-mi vinӑ-un bard!”
Un bard cu pӑrul alb se oferӑ sӑ-i cânte regelui, dar ceea ce aude nu putea a-i fi pe plac:
„Cad mii din bietul nostru neam, / Tӑiaţi fӑrӑ de lege, / Pe drumuri plâng cei ce-au rӑmas:/Tu, tu faci asta, rege!”
Eduard I, profund deranjat de cântarea auzitӑ, dӑ ordin ca bardul cel bӑtrân sӑ fie ars pe rug. Alt bard, de data aceasta tânӑr, are, la rându-i, o cântare care nu poate fi pe placul regeştilor urechi: „Fecioare plâng, vӑduve plâng, / Şi totul pare mort // Fecioarӑ tu, sӑ nu naşti robi! / Tu mamӑ, n-alӑpta!”
Dupӑ asemenea acuzaţii la adresa înaltului oaspete, bardul, demn, se îndreaptӑ singur spre rug.
Al treilea bard , „Ne-nfricoşat şi nechemat”, spune lucrurilor pe nume: „Ci-ascultӑ, Eduard / Sӑ te slӑveascӑ-n cântul lui / În Wales nu-i niciun bard.”
Poetul spune mai departe cӑ toţi barzii din Wales au fost pedepsiţi pentru demnitatea şi curajul lor. „Al Wales-ului cinci sute barzi / Pe ruguri-nalte ard / Dar unul barem n-a rostit: / Trӑiascӑ Eduard!”
Cinci sute de oameni care au preferat sӑ moarӑ, în locul unor linguşeli.
Când a fost scrisӑ poezia, spiritul revoluţiilor de la 1848 era încӑ prezent în rândul scriitorilor europeni. Arany János spunea cӑ „imposibilul nu existӑ în dragoste şi vise”, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea Europa a visat frumos...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News