Amélie Nothomb ne oferă un roman cu tentă autobiografică, retrăind momente importante ale copilăriei sale asiatice. Tatăl său, diplomat belgian, a lucrat în mai multe ambasade ale ţărilor uriaşului continent amintit. Nu-i primul roman în care autoarea invocă foamea şi urmările ei. Şi în „Dicţionar Robert de nume proprii” personajul principal se înfometează pentru a atinge nişte idealuri.

Revenind la romanul „Biografia foamei”, constat că autoarea pleacă de la o premisă falsă, dată ca certitudine şi ne spune:
„S-a putut demonstra, de pildă, că oamenii din Lascaux se hrăneau exclusiv cu carne de ren - or, pe splendizii pereţi ai catedralei, nu găseşti nicio imagine cu reni.”

Greşşşit...Pe www.ziare.com scrie că
„...oamenii preistorici mâncau carne, dar nu în fiecare zi, iar hrana lor nu depindea în principal de carne, existând un echilibru foarte bun între proteine de origine animală şi cele vegetale în dieta lor. Cercetarea demolează dintr-o dată două mituri. Omul preistoric nu era nici exclusiv carnivor, dar nici vegetarian, ci avea o dietă echilibrată, poate chiar mult mai corectă decât a omului modern.”

după care ajunge la o concluzie corectă:
„Eterna ingratitudine a spiritului omenesc, care preferă să glorifice ortolani şi homari, iar nu pâinea de fiecare zi!...”

Nici cu alte afirmaţii ale scriitoarei nu pot fi de acord:
„Absenţa foamei este o dramă asupra căreia nimeni nu s-a aplecat.”

Prezenţa foamei este o dramă abordată de mulţi scriitori. Dau un singur exemplu: Knut Hamsun-„Foamea”. Dar cine s-ar fi gândit că lipsa foamei poate fi o dramă?...

sau cu aceasta:
„...orice naţiune este o ecuaţie ce se articulează în jurul foamei.”

Eventual putem defini o naţiune ca o ecuaţie care se articulează (interesantă expresie, recunosc!) în jurul modului cum se pregăteşte mâncarea! Asta-i cu totul altceva!

Mai departe, Amélie ne spune:
„...trebuie reţinut că Vanuatu nu e o ţară bogată: bogăţia este produsul unei anumite munci, iar munca reprezintă o noţiune inexistentă în Vanuatu. Cât despre fertilitate, ea presupune că oamenii au cultivat pământul - or, în Noile Hebride, niciodată nu s-a plantat ceva.”

Suntem „educaţi” de la primele rânduri ale romanului că Vanuatu se numeau mai demult Noile Hebride. Dar să jigneşti o populaţie care trăieşte pe nişte insule scăldate de ape (prea) pline de peşti, e prea mult...A munci înseamnă şi a merge la pescuit, în zorii zilei, să stai într-un fel de bărcuţă fragilă toată ziua, în plin soare şi să prinzi peşte pentru existenţa zilnică. Ce să facă băştinaşii din Vanuatu, dacă n-au petrol ca să fie sondori, n-au minereu ca să fie mineri, sau n-au crabi pe care să-i pescuiască din Marea Nordului, mare mult prea îndepărtată de ţarmurile lor? Sau crede autoarea că peştii sar din ape direct pe pietrele încinse de soare?...

„Biografia foamei”? Mai bine se chema romanul acesta „Elogiu foamei”, pentru că, spune autoarea,
„Foamea înseamnă a vrea. E o dorinţă mai cuprinzătoare decât dorinţa. Nu e voinţă, care înseamnă forţă. Dar nu e nici slăbiciune, căci foamea nu cunoaşte pasivitatea, înfometatul e cineva care caută. [...] foamea care-ţi sfâşie pieptul şi-ţi goleşte sufletul de substanţă, este scara ce duce către dragoste. Marii îndrăgostiţi au fost educaţi la şcoala foamei.”

Din nou ceva grotesc pe care-l descopăr în roman:
„Omul se construieşte pe sine pornind de la ceea ce i-a fost dat să cunoască în primele luni de viaţă: dacă nu s-a confruntat cu foamea, va fi unul dintre acei ciudaţi privilegiaţi - sau dintre acei ciudaţi condamnaţi - care nu-şi vor clădi existenţa în jurul lipsurilor.”

Adică dacă nu ţi-a fost foame sau n-ai avut niscaiva lipsuri după care să fi tânjit în copilărie, eşti ratat ca adult. E cam mult, Amélie... Respectând canoanele romanului şi să spun naratoarea, nu autoarea, încă un citat din „Biografia foamei” face „dezvăluiri complete”:
„Tatăl meu era bulimic, maică-mea era obsedată de alimente, fratele şi sora mea, mai mari ca mine, erau normali, la fel ca şi cei care gravitau în jurul nostru.”

Amélie Nothomb s-a născut în Japonia. Când îşi aminteşte de locurile primilor ani din viaţă, scriitoarea foloseşte nişte metafore de toată frumuseţea! Bine că am ocazia s-o laud din când în când...
„Mă aşezam pe marginea drumului şi priveam metamorfoza lucrurilor din jur, cărora le redasem, în avântul meu vitejesc, înfăţişarea măreaţă a unui trecut de legendă. Micuţa gară din Shukugawa devenea la fel de minunată precum castelul cel alb de la Himeji, calea ferată, care reprezintă virtutea cel mai larg răspândită la niponi, deschidea drumul unui dragon din suburbii, rigola de piatră de la marginea străduţei devenea un fluviu învolburat pe care cavalerii abia îndrăzneau să-l treacă, munţii din apropiere se făceau atât de abrupţi şi ascuţiţi, încât păreau imposibil de escaladat, şi cu cât peisajul arăta mai ostil, cu atât era mai frumos.”

Serviciul tatălui, diplomat de carieră, l-a purtat în mai multe ţări. Amélie şi-a urmat părinţii, dar, pentru ea, tot ce-a fost în afara Japoniei a fost pământ străin . Frumoasă dovadă de dragoste faţă de pământul unde s-a născut, chiar dacă, în Ţara Soarelui Răsare, a vorbit, aşa cum spune, „franponeza”.

„Acasă” în Japonia însemna şi
„Nishio-san, mama mea niponă, care însemna tandreţe, mâini iubitoare, sărutări, care vorbea japoneza femeilor şi a copiilor, o limbă a blândeţii transformate în cuvânt.”

Câtă duioşie poate izvorî din această scriitoare care poate desconsidera în aceeaşi măsură populaţii fără efortul minim de a le înţelege felul de a fi, deşi, până la urmă şi Japonia şi Vanuatu sunt nişte insule. Diferenţa n-o face doar dimensiunea, ci şi un complex de factori socio-economico-politici...

După Japonia, scriitoarea a locuit un timp în China, ţara unde
„între 1972 şi 1975, a i te adresa unui om de pe stradă însemna a-l trimite la închisoare.”,

dar şi ţara care-l avea prim-ministru pe Zhou En-lai, un om pe care tatăl lui Amélie l-a apreciat foarte mult. Omul politic chinez a condus Guvernul ţării sale din 1949 până în 1976.
„El participa la cea mai rea dintre guvernări, moderându-i acea nebunie care, altminteri, ar fi fost probabil încă şi mai nocivă. Dacă există un personaj al Istoriei care să fi acţionat dincolo de bine şi de rău, el este acela. Până şi detractorii săi cei mai virulenţi recunosc dimensiunea şi impactul inteligenţei lui.”

Amélie Nothomb ne spune impresiile trăite de ea în copilărie când serviciul tatălui a dus-o în locuri din Asia mai plăcute sau mai puţin plăcute. În unele, foamea era omniprezentă
„Domnul Chang, bucătarul chinez, trebuia să se dea peste cap pentru a obţine de pe piaţa Beijingului eterna varză şi eterna grăsime de porc. Era un artist: în fiecare zi, varza cu grăsime de porc era gătită altfel. Revoluţia Culturală nu reuşise să distrugă pe de-a-ntregul geniul - inclusiv culinar - al poporului.”

„Acasă” pentru Amélie Nothomb însemna Shukugawa, Japonia. Deseori îşi întreba tatăl când se vor întoarce acasă, iar de fiecare dată răspunsul era acelaşi: niciodată! Plecând de la adverbul de mod „niciodată”, scriitoarea belgiană cu suflet japonez inventează un cuvânt-niciodatezii-pe care-l şi explică.
„Niciodatezii sunt nişte mari constructori ai iubirilor, ai prieteniilor şi ai altor edificii sfâşietoare care-şi conţin deja ruinele, dar sunt incapabili să construiască o casă, o locuinţă sau orice ar aduce cât de cât cu un adăpost stabil şi locuibil. Şi totuşi nimic nu le pare mai invidiabil decât un morman de pietre care să le fie adăpost. O fatalitate le răpeşte acest pământ al făgăduinţei de îndată ce cred că au ajuns să-i deţină cheia. Niciodatezii nu cred că existenţa este o creştere, o acumulare de frumuseţe, înţelepciune, bogăţie şi experienţă; ei ştiu de când se nasc că viaţa este descreştere, diminuare, deposedare, dezmembrare. Li se oferă o împărăţie doar cu scopul de a o pierde.”

Tatăl lui Amélie nu este diplomat doar pe continentul asiatic. A fost o perioadă când a lucrat la New York. Prima întâlnire a fetei de opt ani cu metropola americană a fost de neuitat:
„Nu-mi venea să cred. Nimic de pe lumea asta nu putea fi atât de departe de Beijingul din 1975. Părăsisem o planetă pentru o alta care cu siguranţă nu se afla în acelaşi sistem solar.”

Autoarea romanului descrie New York-ul într-un mod extrem de sugestiv:
„...oraş care mută inima din piept la tâmpla asupra căreia e aţintit în permanenţă revolverul plăcerii: „Exultă sau crapi!"”

Iar America, e locul unde
„de cum ieşi din oraş, te trezeşti în plin nicăieri; cu două secunde mai devreme, erau clădiri peste clădiri, iar două secunde mai târziu, nu mai e nimic. Natura era lăsată incredibil de în voia ei. Nimic n-o delimita. Debarcai în neant, cu senzaţia că te afli la o mie de mile de orice formă de civilizaţie.”

Bangladesh, India, Birmania, Laos, apoi, la şaptesprezece ani, în Belgia, la Bruxelles,
„un oraş plin de tramvaie care ieşeau din depou la cinci şi jumătate dimineaţa, cu un scrâşnet melancolic, de parcă ar fi plecat pentru totdeauna.”

Frumos spus...Pentru Amélie, Belgia e ţara pe care a înţeles-o cel mai puţin. Probabil că influenţele altor culturi se impregnează prea puternic într-un copil crescut pe alte meleaguri, întâlnind alte mentalităţi, care modelează într-un fel iremediabil un suflet atât de tânăr...

Omul, în primii ani, capătă pentru toată viaţa nostalgia locurilor natale, oriunde s-ar duce. La maturitate, oriunde ar ajunge, are nostalgia locurilor şi a întâmplărilor de unde a venit. Se pare că o trăsătură care defineşte personalitatea umană e căutarea. Căutarea a ceva ce a avut dar nu mai are, căutarea a ceva ce ar fi vrut să aibă. Se pare că Amélie nu face altceva...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News