În nota editorului scrie cӑ se gӑsesc în aceastӑ operӑ 366 de poeme, împӑrţite în 317 sonete, 29 de canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigaluri. Mӑ opresc puţin asupra sextinelor, descrise în carte ca poezii compuse din şase strofe a şase versuri fiecare. La aceste strofe se mai adaugӑ una, la sfârsit, din trei versuri. „Sextinele repetӑ în fiecare strofӑ cele şase cuvinte finale ale versurilor din prima, dupӑ schema ABCDEF, FAEBDC, CFDABE, ECBFAD, DEACFB, BDFECA.” Am insistat puţin asupra acestei maniere de a compune poezii pentru a-l aprecia şi mai mult pe Francesco Petrarca, pentru a-i admira vastitatea operei.

„Canţonierul” are douӑ mari pӑrţi: prima este „Întru viaţa madonei Laura”, iar a doua „Întru moartea madonei Laura”. Petrarca îşi povesteşte viaţa tristӑ, iubirea sa pentru Laura, pe care o vede pentru prima datӑ în 6 aprilie 1327, în biserica Santa Chiara din Avignon. Laura a fost fiica lui Audiberto di Noves şi mӑritatӑ din 1325 cu Ugo de Sade (interesant nume...).

Petrarca descrie cum s-a îndrӑgostit de Laura: „Pornind cu dinadins sӑ se rӑzbune / şi mii de înfruntӑri sӑ pedepseascӑ, / luӑ arcu-Amor pe-ascuns, ca sӑ loveascӑ / cum cel ce vrea din pândӑ-a te rӑpune.”

Amor loveşte din plin cu sӑgeţile sale. În multe poeme legӑtura sentimentalӑ între cei doi se face prin ochii iubitei: „Lumina blândӑ-a soarelui, cernitӑ / de mila lui Cristos, se plângea-n ţӑrânӑ / în ziua când de ochii tӑi, stӑpânӑ, / legat am fost, ca pasӑrea momitӑ.”

Sau, în alt poem dedicat Laurei: „Cum fulgerӑ şi dintr-odatӑ tunӑ, / la fel sclipirea ce-i mijea sub pleoape / c-un tainic semn m-ajunserӑ împreunӑ.”

Poetul italian a fost, doar el, lovit de sӑgeţile lui Amor. Ea, se pare cӑ nu... „Dar n-a fost drept sӑgeata sӑ-şi mӑsoare / cu pieptu-mi fӑrӑ platoşe, iar ţie / nici arcu-ntins mӑcar sӑ nu-ţi arate.”

Petrarca se consoleazӑ cu iubirea sa neîmpӑrtӑşitӑ: „La fel şi ea ce-ntre femei e soare / spre mine-ndreaptӑ razele-i senine //şi dragostea în pieptul meu rӑsare. / Zadarnic însӑ-n raze mӑ-nveleşte, / nicicând nu-i primӑvarӑ pentru mine.”

Ştie cӑ aşteptarea e zadarnicӑ, iar la urmӑ nu se va alege decât cu „târzii suspine”.
„poate-mi va da Iubirea îndrӑznealӑ / sӑ deapӑn doruri ce s-au frânt în mine, / zile şi ani, grӑind fӑrӑ sfialӑ. //Şi-atunci, de cӑrunteţii nu-i stӑ bine / dorinţi sӑ-ncingӑ-n piept, fӑrӑ-ndoialӑ / mӑ vor hrӑni mӑcar târzii suspine.”

Şi chiar se întreabӑ: „Va fi s-ajung odatӑ ziua-n care, / privindu-mi anii cum gonesc spre moarte, / sӑ scap de chin şi focu-ncins în mine? // Şi-mi va fi dat din farmecul ce-mparte / fӑptura ei sӑ gust spre desfӑtare / doar cât aş vrea s-aleg şi se cuvine?”

Autorul ar dori sӑ-şi ducӑ existenţa dupӑ doctrina platonicӑ, cea care spunea cӑ îndrӑgostiţii au capacitatea de a trӑi cu trupul departe de suflet. Noi astӑzi am zice cӑ mintea, uneori, poate fi în altӑ parte decât omul. Messer Francesco spunea cu mai bine de şase secole în urmӑ:
„...Amor: Nu-ţi aminteşti – mӑ-nvaţӑ - / cӑ doar îndrӑgostiţii pot sӑ scape / de legile ce-s omenirii parte?”

Tot el îşi recunoaşte incapacitatea de a fi el însuşi în prezenţa ei: „de-aceea mintea dӑ-napoi sfioasӑ / şi nu-ndrӑzneşte versuri sӑ-ţi închine.”

Sunt, în „Canţonierul”, descrieri superbe şi figuri de stil absolut unice. Dau un exemplu dintr-o sextinӑ: „şi vietӑţi ce nu se tem de soare, / toate trudesc doar cât albeşte ziua; // „Ci eu, din clipa când se-ndeamnӑ norii / sӑ scuture de umbre moi pӑmântul”.

Petrarca asociazӑ de foarte multe ori numele iubitei cu numele plantei. „Vinovaţi” de dragostea sa neînţeleasӑ sunt „ei doi”, zeul Amor şi preafrumoasa Laura: „Ei doi la chip mӑ preschimbarӑ-atare, / încât din om ajuns-am laur verde / ce niciodatӑ frunzele nu-şi pierde.”

Sau, în altӑ poezie, referindu-se la trecerea timpului şi a vieţii: „Cum timpul însӑ-aleargӑ-n zbor cu anii / şi toţi i-ajungem morţii reci limanul / cu negre-adesea ori cӑrunte plete / eu dulce umbrӑ voi cӑta sub laur”.

Este evident faptul cӑ opera lui Petrarca ar fi fost mult mai fadӑ în traducerea româneascӑ dacӑ n-ar fi beneficiat de aportul Etei Boeriu. Aceasta, într-una din instructivele note de subsol, face o paralelӑ între lacrimile vӑrsate de poet şi transformate în fântânӑ, cu „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care Biblis, pӑrӑsitӑ de iubitul ei Caun, îl plânge atât de mult încât (ea) devine un izvor. Citind aceastӑ informaţie, am fӑcut o asociere (oarecum paronimicӑ) între numele nefericitei Biblis şi Biblie, un izvor permanent al educaţiei creştine.

Messer Francesco ştie a venit pe lume pentru a scrie poezii. E ceva care-l îndeamnӑ sӑ facӑ asta în permanenţӑ: „O sorӑ-a ta, canţonӑ, şi-a luat zborul / şi alta simt cum mi se zbate-n mine: / se-ndeamnӑ, ştiu, a se rosti-n cuvinte.”

Lui i-a fost hӑrӑzit un dar sublim: acela de a scrie poezii şi de a cunoaste, astfel, gloria poeticӑ. Scrie despre acesta în versuri minunate, pline de metafore entuziasmante, precum în fragmentul urmӑtor: „O doamnӑ-a cӑrei frumuseţe-ntrece / pe-a soarelui, cu el nӑscutӑ-odatӑ, / tânӑr m-a rupt de gloatӑ / şi m-a-ndemnat sӑ-i calc pe urme-n viaţӑ.”

Tot pe 6 aprilie, dar în 1348, Laura moare, rӑpusӑ de ciumӑ. În toatӑ partea a doua a „Canţonierului” („Întru moartea madonei Laura”), sunt cuprinse poemele infinitei dureri a poetului.

Lui Petrarca, viaţa-i pare fӑrӑ rost dacӑ Laura nu mai este: „Orice-ntârziere-n viaţӑ mi-e sorginte / de lacrimi, de poveri, de suferinţӑ. / Cum n-am murit cu trei ani înainte!”

adicӑ o datӑ cu Laura. Sau, în alte poeme: „Doar tu iubito,-mi ceri cu amintirea / nedreptei tale morţi sӑ nu ţin seamӑ / de tot ce-n lume bucurӑ simţirea.”

„Suspinul meu de dragoste se frânge, / mi-e seacӑ vâna ce mocnea ca lava / şi versul meu nu cântӑ azi, ci plânge.”

Urmӑtorul fragment: „Nedrept stӑpân! Tu mi-ai ursit drept plutӑ / sӑ ard în focul meu odinioarӑ / şi azi sӑ-i plâng cenuşa spulberatӑ.”

mi-a amintit de poetul suedez Tommy Olofsson (nӑscut în 1950) şi de versurile sale: „Astăzi, în zori, când m-am trezit, / toată-ncăperea se-nnegrise de mine. / Eu sunt cenuşa de sub jarul / a cărui lumină tu însăţi ai fost”.

Ochii Laurei l-au impresionat pe Petrarca, atât timp cât ea a trӑit, aceeaşi ochi sunt amintirea cea mai vie când ea nu mai este: „Frumoşii ochi ce-nsenineazӑ locul // cu dulce-arzând pupilele ca focul / ziceau: „Rӑmâneţi, prieteni dragi, cu bine. / Nicicând aici, ne vom vedea altunde”.

Consolarea vine prin credinţӑ: „O lume-ntreagӑ-i contempla splendoarea, / când Dumnezeu, vrând sӑ-şi gӑteascӑ cerul, / o luӑ cu el: acolo-i era locul.”

„Canţonierul” este de o vastitate de idei şi de imagini extraordinarӑ. Oare-i putem cuprinde toate înţelesurile? Daca-am putea-o face, putem fi siguri cӑ am judecat şi cu mintea, dar şi cu sufletul?

Francesco Petrarca spunea: „când poţi sӑ spui cum arzi, nu şţii ce-i focul.” Şi el a ştiut cӑ arde stând, inutil şi însingurat, în prezenţa Laurei. Dar, are consolarea cӑ arderea sa interioarӑ a dat naştere unui foc (mai bine spus unei lumini) ce lumineazӑ de secole sentimentele cititorilor sӑi, oriunde s-ar afla.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News