Cinci articole scrise de Umberto Eco vizând tematici diferite, despre care autorul lor spune că
„...au un caracter etic, referindu-se adică la ceea ce ar fi bine să facem, la ceea ce n-ar trebui, sau la ceea ce nu se poate face nici în ruptul capului.”

Autorul aminteşte în articolul „Fascismul etern”, că Mussolini „n-avea nicio filosofie, ci doar retorică. A debutat ca ateu militant, ca apoi să semneze concordatul cu Biserica şi să-i agreeze pe episcopii care binecuvântau stindardele fasciste.”

Mai spune despre dictatorul italian că i-ar fi cerut lui Dumnezeu să-l trăsnească pentru a-şi dovedi existenţa. Acest lucru nu s-a întâmplat, dar ştim toţi cum a sfârşit dictatorul italian.

Eco subliniază în articol că „fascismul a debutat ca republican şi a supravieţuit douăzeci de ani proclamându-şi loialitatea faţă de familia regală, îngăduind unui „duce”să meargă înainte braţ la braţ cu un „rege” căruia i s-a oferit şi titlul de „împărat”.”

Se mai spune în articol că „din punct de vedere filozofic fascismul era o aiureală, însă din punct de vedere emoţional era consolidat de câteva arhetipuri.”

Nici dictatura lui Franco nu scapă de critica autorului, care spune că „nu putem numi „nazism” falangismul hipercatolic al lui Franco, devreme ce nazismul e fundamental păgân, politeist şi anticreştin, altfel nu e nazism.”

Umberto Eco vine cu un concept nou, care-i aparţine, despre fascismul „etern”, sau-cum îl numeşte filozoful italian-, „Ur-fascism”. Se subliniază mai departe că la rădăcina nazismului stă obsesia complotului internaţional. Apare xenofobia. Tema este tratată mai pe larg de Eco în cartea sa „Cum ne construim duşmanul”.

Altă trăsătură a fascismului este că nu există „luptă pentru viaţă”, ci tocmai invers, a funcţionat pe principiul „viaţă pentru luptă”. Viaţa este o luptă continuă, deci pacifismul e rău. Eco spune că şi în Ur-fascism există conceptul de Armaghedon. În urma luptei finale, mişcarea Ur-fascismului va stăpâni lumea. Problema apare în momentul în care s-ar instaura pacea, ceea ce contrazice principiul războiului permanent. Eco punctează foarte clar mai departe în cartea sa:
„Niciun lider fascist n-a reuşit vreodată să rezolve această contradicţie.”

În capitolul „Fascismul etern” găsesc şi elemente de umor, dar umor negru. Autorul relevă faptul cunoscut atât de bine că adepţilor fascismului li se inoculează idea că moartea e „cea mai bună recompensă pentru o viaţă eroică. Doar că, „eroul ur-fascist este nerăbdător să moară. În nerăbdarea sa, la drept vorbind, i se întâmplă să-i omoare mai ales pe alţii.”

Şi la punctul al treisprezecelea (penultimul) al trăsăturilor doctrinei Ur-fasciste, scriitorul italian spune ceva care ar trebui să ne dea serios de gândit. Spune că pe viitor se conturează din ce în ce mai accentuat, un “populism TV sau Internet, prin care răspunsul emoţional al unui grup selecţionat de cetăţeni poate fi prezentat şi acceptat drept “vocea poporului”.”

Finalul articolului este un semnal de alarmă care vine din partea unei elite a culturii mondiale, deci ar trebui ascultată cu luare-aminte:
„Datoria noastră e de a da Ur-fascismul în vileag şi de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte din lume.”

Un apel pe care avem datoria să nu-l ignorăm!

În articolul „Despre presă” e o mică parte pe care o aduc în atenţia cititorilor, pentru că se potriveşte totul atât de bine la psihologia românului asaltat de peste tot cu exemple din „nemaipomenita” lume occidentală. Eco spune că nu poate fi de acord cu cei care cred că tot ce este rău se întâmplă doar în ţara lui, Italia. Declară cât se poate de apăsat că nu va cădea niciodată în greşeala pe care o face presa din ţara lui, care la numele publicaţiei americane „New York Post”, adaugă mereu adjectivul „prestigios”. De fapt, constată autorul, „New York Post este un ziar de mâna a patra, ignorat până şi de cititorii din Omaha sau Nebraska.”

Parcă şi pe la noi e la fel...Tot sau aproape tot ce-i de la alţii e „prestigios”, sau deţinător al adevărului absolut.

Un răspuns al scriitorului adresat cardinalului Carlo Maria Martini în capitolul „Când intră în scenă celălalt”ne ne dă posibilitatea de a înţelege ce voia să spună Umberto Eco prin religiozitatea sa laică prin care se autocaracteriza din punct de vedere religios. Eco spune că formele de religiozitate diferă, la fel cum diferă „sentimentul Sacrului, al Limitei, al Interogaţiei şi al Aşteptării, al Comuniunii cu Ceva care ne depăşeşte, chiar şi în lipsa credinţei intr-o divinitate personală şi providenţială.”

Filozoful italian reaminteşte că suntem animale în postură erectă, pentru care poziţia cu capul în jos nu-i deloc obişnuită. Urmarea: preferăm noţiunea de „sus” fată de opusul „jos”. La fel preferăm partea stângă sau partea dreaptă. Nu ne dorim să fim împiedicaţi să vorbim, să ascultăm, să dormim, să mergem unde vrem, etc. Plecând de la aceste constatări care sunt, până la urmă, la îndemâna oricui, Eco observă că dacă aceste „drepturi ale corpului”- cum sunt numite în „Cinci scrieri morale”, n-ar fi, atunci în istoria omenirii n-ar fi existat masacrul inocenţilor, sacrificarea creştinilor în Roma antică, noaptea Sfântului Bartolomeu, rugul ereticilor, lagărele de exterminare, cenzura, copii în mină.

Eco argumentează că totuşi şi cei care nu cred, au credinţa lor în anumite valori, fapte, urmări. Povesteşte despre o discuţie pe care a avut-o pe când avea şaisprezece ani cu un activist comunist mult mai în vârstă. Activistul, rupt de cele sfinte, spunea că va cere ca înmormântarea pe care o va avea să fie una civilă, care sa fie un exemplu pentru ceilalţi. „Eu n-o să mai fiu, dar am să las celorlalţi un exemplu.”

Umberto Eco îi spune cardinalului Carlo Maria Martini despre dialogul purtat în tinereţe cu acel comunist convins doar de valorile lumeşti. Există, în mod cert, o parte frumoasă a gândurilor cu care voia să plece din această lume comunistul.
„Cred că şi dumneavoastră puteţi admira credinţa profundă în continuitatea vieţii, sentimentul absolut al datoriei.”

Sentimentul datoriei faţă de o cauză pierdută-comunismul- şi sentimentul nobil de a lăsa un bun exemplu urmaşilor. Cam greu încap unul lângă altul...

„Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul” este ultimul capitol al cărţii, apărută în Italia în anul 1997. E important de ştiut anul, pentru că Umberto Eco spunea atunci, aproape profetic:
„fenomenele cărora Europa încearcă încă să le ţină piept, precum cazurile de imigraţie, sunt de fapt cazuri de migraţie. Lumea a treia bate la porţile Europei şi intră chiar dacă Europa nu este de acord. În următorul mileniu, Europa va fi un continent multirasial. Vă place sau nu vă place, aşa va fi.”

Acum, în 2016, se văd limpede profunzimea şi exactitatea anticipaţiei despre viitorul Europei pe care le-a avut Umbero Eco. El face o paralelă între civilizaţia romană antică, pe care o numeşte „civilizaţie de metişi”şi perioada modernă. Acum două mii de ani, un patrician roman nu putea să accepte că şi galii, evreii sau africanii pot deveni cetăteni romani. Numele patricianului s-a pierdut în istorie. Rasiştii pot argumenta -zice Eco- că destrămarea Imperiului Roman s-a produs şi din cauza „civilizaţiei de metişi”. Adevărat, continua filozoful , „doar că dispariţia Imperiului Roman s-a produs în cinci sute de ani, suficient timp pentru ca europenii de azi să-şi facă proiecte pentru viitor."

Chiar aşa, oare cum va arăta Europa peste cinci sute de ani? Poate că-i mai bine că nu vom şti...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News