Autorul nu trece cuminte (a se citi indiferent) prin urbe, prin viaţă, nu se strecoară printre noi fără să ne observe şi fără să consemneze, în versuri de înaltă clasă, tot ce există în jurul lui, în jurul nostru. E aproape miraculos cum trei versuri, de cinci, şapte şi apoi iar cinci silabe pot să răscolească suflete...

Anii, din ce în ce mai mulţi, apasă greu pe umeri. Nostalgia, dorinţa de dialog sunt şi ele prezente în universul poetului: „hainei ce o port / i se lasă umerii / singuri la cafea-″, sau: „râsete-n vară - / văzându-ne peste ani, / atât de cărunţi″, sau: „grăbit la cafea, / pe vechea scurtătură, / ce lungă şi ea...″. Autorul, surprins de trecerea prea rapidă a anilor, pare resemnat, împăcat cu soarta („deodată bătrâni - / nu ne vedem zi de zi / petrecându-ne″). Desigur, va veni vremea când ne vom regăsi şi noi în versurile: „toamnă, ralenti - / biciclist pensionar / adunând soare″ , sau în acestea: „în parc, sub castani - / bătrâni injectându-se / cu cele ce trec″ .

Oraşul, oamenii, obiceiurile lor, fac parte, de asemenea, din universul poetic al lui Marin Slujeru: „urbe toridă - / prăvăliţi şi oltenii / cu pepenii lor″ , sau: „urbe, dimineţi - / chipuri dragi, ostenite, / înfruntând lumea″, sau: „aici Crăciunul... - / bancomatele icnind / în tot oraşul″, o surprinzătoare realitate, pe care, prea ocupaţi cu cumpărăturile de Crăciun, n-am băgat-o în seamă. Poetul surprinde secvenţe din viaţa oraşului. Pare a fi avut la el aparatul de fotografiat pe care l-a umplut cu poze în timp ce se plimba. La „developare″, „pozele″ se transformă în valoroase haiku-uri: „curtezan bătrân - / leagă şireturile / nepoatei sale″ , sau: „perdeaua trasă, / creştet cărunt după geam / - seară de vară″ , în care e imposibil să nu simţim singurătatea omului bătrân, retras, aşteptând cuminte-n casa lui să-l viziteze cineva, să dialogheze cineva cu el...

Poetul ne surprinde şi altfel, prezentând un adevăr trist într-o formă veselă: „ziua cu pensii - / voie bună-n farmacii, / belşug de leacuri″. El ştie să glumească folosind un umor fin: „albe picioare / prin rochia verde pal / - într-o vitrină″. ...şi noi, care tocmai când ne pregăteam să fim părtaşi imaginari la o frumoasă secvenţă pe stradă...

Marin Slujeru se plimbă prin parcuri şi atunci ne compune o poezie de toată frumuseţea: „primăvara-n parc - / inşi într-o rână pe bănci, / mic muzeu Tussaud″ - imagine! Cine s-ar fi gândit la muzeul Tussaud în afară de Marin Slujeru?

Cum trece cuminte, poetul admiră de „sub gene lungi - / vinovată privirea / de blugii rupţi rău″ , „domniţe-n Brumar - / albastre, în blugii rupţi / de peste vară″. În altă poezie, aceeaşi admiraţie a farmecului feminin: „soare de toamnă – dame-n rochii usoare, / foşnind a vară″.

La cafea, sorbind-o împreună cu prietenii, lui Marin Slujeru nu-i scapă nimic din tot ce ar putea face viaţa mai frumoasă, chiar pentru câteva clipe doar: „inspir cafeaua - / prelungind prezenţa ei / şi-a chelneriţei″ .

Fiindcă tot e vorba despre o chelneriţă în haiku-ul de mai sus, am mai găsit încă două cu acelaşi personaj în prim-plan, în două momente diferite ale zilei de lucru: „clienţi îndrăzneţi - / chelnerite roşind / la zeci într-o zi″ (o deformaţie profesională) şi: „surâsuri stinse - / pe faţa chelneriţei, / ieşind din tură″ (vălul profesional începe să se stingă).

Cafeneaua e locul unde tristeţea şi nostalgia se întâlnesc: „cafenea goală - / hainele noastre pline / de vântul toamnei″ , sau, în altă poezie, de o tristeţe mai profundă: „amic de cafea / azi tace de bunica, / ieri de bunicu-i″.

Jocuri de cuvinte interesante, sclipitoare idei care ar putea fi trecute drept „marcă înregistrată″ în contul îndrăgitului nostru concetăţean Marin Slujeru. Oare cine ar putea trece indiferent peste versurile: „în drum spre liceu - / el aprinzând ţigara, / ea inspirându-l″, superb joc de cuvinte, de imagini, de idei, sau peste absolut fabulosul haiku: „ieşind din Windows - / mă-ndur de peisajul / de la fereastră″ ?

Natura e descrisă uneori jucându-se, parc-ar fi un copil: „puiul de salcâm - / se tot unduie roată / în vântul străzii″ , sau în versuri mişcătoare: „muntele, toamna- / pădurea murind / în toate culorile″ .

Cartea lui Marin Slujeru are trei părţi, două de versuri („În pas de 17 (II)″), din care am prezentat câteva aspecte până acum, „Anotimpul neprevăzut (II)″ şi a treia parte, câteva pagini de eseuri, în „Oraşul de fiecare zi″.
În capitolul „Anotimpul neprevăzut (II)″, nostalgia anilor trecuţi apare din nou („noi râdem prin oraşul acesta, / cu bătrâneţea floare la ureche″- poezia „A-Semeni″), dar ce mi-a atras mie în mod deosebit atenţia este maniera interesantă, particulară, de a dubla cuvintele de la sfârşitul unor poezii. Efectul creat este puternic, spectaculos şi amplifică senzaţia pe care aceste stihuri le lasă în inima şi mintea cititorului: „pleoapa se închide tot mai mult peste noi peste noi″ (poezia „August″), sau: „câtă lumină se revarsă revarsă″ (poezia „Seară″).

N-am scris nimic despre poeziile care fac trimitere omagială spre prietenul său şi îndrăgitul şi neuitatul nostru Johnny Popescu. N-o pot face...Simt că fiecare cititor trebuie să le citească în liniştea gândurilor sale...

Lui Marin Slujeru, „Clipind de sub nori - / soarele îi trimite / fiori de haiku″ (poezie de Gabriela Genţiana Groza), iar el, generos, ni le oferă nouă...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News