O punere în temă succintă pentru cititor făcută de autorul cărţii premiate de Academia Română. De data aceasta „carte” e un cuvânt prea simplu. În varianta electronică pe care am citit-o (am savurat-o ar fi mai potrivit să spun) e trecută specificaţia „Compendiu”. Mie mi se pare că-i o „Enciclopedie”. În sprijinul afirmaţiei mele vine, din nou, dexonline, care spune că „enciclopedie” înseamnă şi o tratare sistematică a unor noţiuni dintr-un singur domeniu, pe probleme sau pe ramuri.

Profesorul univ. dr. Nicolae Iuga analizează ideile etice şi pedagogice care au frământat mintea omului de mai bine de două mii de ani. Pleacă, în lăudabilul său demers, de la concepţiile anticilor babilonieni, la „contemporanii” Thales, Solon, Pythagora, Platon şi alţii. Enciclopedia (repet, termenul mi se pare mult mai adecvat!) începe drumul său prin concepţiile pedagogice după ce suntem pregătiţi de dr. Iuga, care ne prezintă concepţia lui J.Fr. Herbart, care susţinea că Etica şi Psihologia sunt cele două componente ale Pedagogiei.

„Etica furnizează scopul educaţiei, adică virtutea (după Herbart), iar Psihologia va procura mijloacele şi metodele pentru atingerea acestui scop. În demersul nostru, noi vom împărtăşi acest principiu al lui Herbart, în sensul vom considera Etica şi Pedagogia ca fiind inseparabile, iar când ne vom referi sintetic la doctrina vreunui gânditor anume, vom prezenta mai întâi ideile etice şi apoi cele pedagogice.”

Ne spune autorul, care m-a pus într-o situaţie cu care nu m-am mai „intersectat” până acum. Dacă pentru comentariile mele nu mi-a fost niciodată greu să găsesc citatele cele mai potrivite, de data aceasta mi-a fost extrem de greu SĂ RENUNŢ la ceva! Atât de bine e concepută lucrarea, atât de închegat e tot textul, încât a sări peste anumite precizări ale autorului, îmi pare a fi o impietate. Cine ar putea, de exemplu, să nu dea întregul fragment din „Kalokagathon” ?
„Este un termen din greaca veche impus ca atare inclusiv în domeniul pedagogiei. Este un substantiv compus din kallos (frumuseţe), conjuncţia kai (şi) şi agathon (bunătate). Ca ideal al educaţiei din antichitatea clasică greacă, termenul enunţa ideea că omul trebuie să întrunească simultan două condiţii fundamentale, fizice şi morale, adică să fie frumos şi bun. Apoi Kalokagathonul a trecut din civilizaţia greacă veche în cea romană, unde a făcut carieră în formula perifrastică Mens sana in corpore sano, expresie celebră care a străbătut secolele şi civilizaţiile până în prezent. Formularea mens sana in corpore sano nu este propriu-zis un dicton sau un aforism şi, scoasă din context, pare deficientă sub raport gramatical. În realitate, la poetul latin Juvenal (aprox. 55 – 138 d. H.) este vorba de un fragment dintr-un vers care îndeamnă la rugăciune. Textual: „Să ne rugăm zeilor ca să ne dea o minte sănătoasă într-un corp sănătos!” Abia în acest fel expresia capătă un sens gramatical clar, iar amănuntul îşi are importanţa lui. Faptul că este un îndemn la rugăciune subliniază o dată mai mult caracterul său de aspiraţie către o stare armonioasă şi deplină de dezvoltare simultană a sufletului şi a trupului, caracterul de ideal pedagogic.”

Autorul reaminteşte că de la babilonieni avem împărţirea cercului în 360 de grade, săptămâna de şapte zile, denumite după numele unor zei-planete, de la greci (prin Pythagora) sistemul de numeraţie zecimal -inventat de egipteni - de unde avem şi geometria, dezvoltată de o serie de învăţaţi greci.

În încercarea de a găsi idealul în domeniu, concepţiile despre rolul educaţiei s-au schimbat peste secole. Neschimbată a rămas năzuinţa. Nicolae Iuga e de părere că „Idealul educaţiei presupune o concepţie profund etică nu asupra a ceea ce este omul ci asupra a ceea ce trebuie să fie omul. Deci, nu ce fel de om avem, ci ce fel de om trebuie să facem.”

Pentru că am amintit de Pythagora, dintre multele şi interesantele momente ale vieţii înţeleptului antic, am ales doar faptul că „este primul filosof din Grecia care, atunci când se referă la divinitate, nu foloseşte pluralul „zei” ci numai singularul „Zeu”, cu articol hotărât „Zeul”, ceea ce denotă prefigurarea unei concepţii monoteiste.”

Când vorbeşte despre alt mare gânditor al Antichităţii, Aristotel, autorul precizează că „Stagiritul pune mai presus de toate educaţia, respectiv puterea educaţiei. Oamenii care guvernează trebuie să fie educaţi să facă acele lucruri care fac posibilă forma de guvernământ în cauză. Tinerii oligarhi nu trebuie educaţi în lux, şi nici cei democraţi în ideea că libertatea constă în a face ceea ce vrei. Ca forme de guvernământ, regalitatea poate fi păstrată prin limitarea puterilor sale, lucru pus în practică la mai bine de două milenii după epoca în care a trăit Aristotel, în cadrul monarhiilor constituţionale.”

Tot Aristotel era de părere că educaţia trebuie să fie organizată de stat, să aibă caracter public.

În alt capitol al grandioasei sale lucrări, Nicolae Iuga prezintă învăţăturile lui Clement Alexandrinul, la care găsim conceptul de „stromata”, despre care aflăm: „În limba greacă „stromata” înseamnă ţesătură din materiale diferite, de culori diferite, scoarţă, covor. Cu privire la o carte, „stromata” poate însemna împletirea unor gânduri diferite, un amestec de conspecte şi reflecţii personale, modele şi idei care uneori se pot repeta, toate puse pe hârtie la modul rapsodic, fără o ordine prestabilită.”

Cu abilitatea-i filosofico-literară care-l caracterizează, autorul abordează o problemă care l-a preocupat – întrucâtva – şi pe Clement Alexandrinul, care s-a născut pe la 150 î.H.
„După cum susţin unii exegeţi contemporani, este posibil ca însuşi Clement să nu fi crezut cu adevărat în teoria plagiatului, dar să o fi folosit ca pe o simplă stratagemă argumentativă convenabilă.”

Se pare că în această teorie a plagiatului nu s-a crezut multe secole după Clement. Când am recenzat „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” , am scris următoarele rânduri: „Cât despre „drepturile de autor”- cum s-ar pune problema în zilele noastre, domnitorul Ţării Româneşti avea următoarea părere: „Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, şi v-am adus aminte”.”

Revenind la titlul lucrării elaborate de dr. Nicolae Iuga, consemnez că unul din subcapitole se numeşte „Pedagogia Mântuitorului”, din care citez: „Una dintre cele mai importante opere ale lui Clement este Pedagogul. Titlul acesta, de Pedagog, este acordat în cadrul scrierii Mântuitorului Hristos, deoarece El este adevăratul nostru profesor.”

Autorul nu uită să ne amintească următorul fapt: „În vechime însă, pedagog (paid + agogein) era denumit sclavul care conducea copiii bogaţi la şcoală şi îi ferea pe aceştia de orice pericol extern.”

Sigur că nici „topos”- locul, nici „cronos”- timpul n-ar fi de partea mea pentru a expune, măcar succint, tot ce-am întâlnit în această foarte interesantă lucrare. Trec peste secole, ajungând la un filosof important al Evului Mediu, Thomas Morus, cel care – zice Nicolae Iuga – a introdus termenul de „utopie” (adică ceva ce trăim noi azi când ni se spune că se vor mări pensiile şi salariile – zic eu).
„„Utopia” era numele dat de către Morus unei naţiuni imaginare, cu o organizare socială perfectă, ideală, care locuia pe o insulă de asemenea imaginară. Cu timpul, „Utopia” a ajuns să semnifice proiectele sociale ideale, dar totodată iluzorii şi irealizabile”.”

Folosindu-se şi de cunoştinţele sale în domeniul lingvistic, filosoful Nicolae Iuga constată:„Interesant este şi faptul că termenul de „utopie”, desemnând un ceva situat în afara spaţiului cunoscut a prins, în timp ce pandantul său „ucronie” (u- fără, cronos- timp), care ar trebui să semnifice ceva asemănător, dar situat în afara timpului cunoscut, a rămas un simplu termen neexploatat filosofic.”

Peste secole, Jean Jacques Rousseau vine cu ideea că „dacă omul este o fiinţă egoistă şi rea prin însăşi natura sa, atunci se trage concluzia că nu omul este cel care trebuie îndreptat prin educaţie, ci modul de organizare a societăţii.”

Tot Rousseau spune că „societatea îi împinge în mod necesar pe oameni să se urască între ei, pe măsură ce interesele lor se ciocnesc, să-şi aducă unii altora servicii aparente, făcându-şi de fapt tot răul ce se poate închipui [...].”

Lucru cu care sunt de acord, cu rezerve serioase că s-ar întâmpla aşa de fiecare dată. Dar când iluministul francez se întreabă „care este poporul care nu se bucură de nenorocirile popoarelor vecine?”, îmi vine să-l întreb (deşi am o vagă bănuială că n-o să-mi răspundă...), îmi vine să întreb pe toată lumea: care ar fi poporul aflat într-o stare de degradare morală atât de profundă încât să se bucure de necazul vecinilor?

„Dar ce se întâmplă atunci când cealaltă parte a contractului, adică statul, nu îşi respectă obligaţiile asumate prin contractul social?” – se întreabă Nicolae Iuga, bazându-se pe opera scrisă de filozoful francez. Tot cel care a scris „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice” găseşte cel mai bun răspuns: „Rousseau [...] a creat premisele ideologice şi politice pentru legitimarea răzvrătirii împotriva ordinii sociale, a creat condiţiile epistemice ca întrebarea să fie pusă şi răspunsul să fie dat în vârtejul sângeros al evenimentelor din cursul Revoluţiei franceze.”

Lucrarea filozofului român continuă cu prezentarea ideilor lui Johan Friedrich Herbart, psiholog şi filozof german, fondatorul pedagogiei ca disciplină academică, care spune că Pedagogia se sprijină pe trei elemente de bază : Guvernarea copilului, care înseamnă că acesta „trebuie să simtă, ca şi adulţii, constrângerea pe care orice individ trebuie să o suporte din partea societăţii”. Copilului trebuie să i se dea o ocupaţie, „chiar şi fără alt scop decât acela de a evita dezordinea (chestiune de educaţie nemţească!).”

Al doilea element este organizarea sistemului de învăţământ, adică procurarea cadrului necesar pentru permanenta stare de ocupare a copilului, „fiindcă trândăvia duce la dezordine şi corupţie.”

Al treilea element de bază al pedagogiei, după concepţia lui Hebart, este legat de educaţia morală a copilului. „Educaţia morală trebuie să fie mai mult o atitudine personală, care să se manifeste printr-o tratare prietenească. Bunul educator <>.”

Ajuns cu retrospectiva evoluţiei pedagogiei în perioada foarte apropiată de zilele contradictorii în care vieţuim, dr. N. Iuga are un subcapitol aparte închinat psihologului, filozofului, logicianului, biologului elveţian Jean Piaget. „În general, noi suntem tentaţi să apreciem valoarea învăţământului în funcţie de reuşita elevilor la examene[...] [Dar] problema constă în a stabili ce se păstrează după câţiva ani din cunoştinţele testate prin intermediul examenelor. O bună parte a muncii şcolare este influenţată de perspectiva acestor examene, este chiar deformată de această preocupare devenită dominantă.”

Câteva rânduri care ne pot pune pe gânduri... Mai bine să mă opresc aici, adăugând doar că, la terminarea recenziei la „Şapte pǎcate ȋmpotriva Spiritului”, carte scrisă tot de Nicolae Iuga, am terminat spunând: Salve, Magister! Acum, după ce-am citit „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice”, nici nu pot şi nici nu vreau să termin altfel. Aşadar,

Salve, Magister!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News