Motivaţia neaşteptatului titlu apare cam pe la mijlocul cărţii, unde scriitoarea, aflată într-o continuă căutare a identităţi, spune:
„Să fiu o femeie adevărată cu amintiri şi visuri, cu stele de împliniri care să strălucească în mijlocul oceanului de tristeţi cotidiene, să pot dărui celor din jurul meu clemenţă, înţelegere, armonie, iubire. Ei bine, da, asta vreau să fiu, să am dreptul de a fi nefericită şi nu abonată la idealul unei fericiri iluzorii.”

Nu ştiam până acum că fericirea-i iluzorie, iar nefericirea nu are aceeaşi nemaiîntâlnită proprietate...

Autoarea are un condei critic împotriva lumii din care face parte. Citesc doar câteva rânduri şi găsesc deja fraza:
„Femei inactive profesional, cu perspective limitate din punct de vedere cultural [...] au devenit dependente de vizionarea pe micul ecran a telenovelelor sud-americane sau turceşti.”

Serialele astea, oricât ar părea de ciudat, sunt preferabile oricând mizeriilor de scenete tv realizate în România.

Autoarea trece în revistă o parte a problemelor pe care le au multe familii. Printre ele şi „monotonia spaţiului de habitat” – ca şi cum românul de rând ar putea să se tot mute din locuinţă în locuinţă, după pofta inimii, că bugetul nu contează.

Continuarea e pe acelaşi ton şi găsesc expresia: „mişcarea într-un perimetru limitat”. Mai departe, doamna Boian Terziu se întreabă de ce nu stăm comod pe o canapea şi preferăm
„să ieşim din casă (cu autoturismul, fireşte)”

Ieşitul din casă cu autoturismul e tare rău de tot, recunosc! Autoarea pune la sfârşitul articolului, o întrebare în care se contrazice singură.
„Mai merită să ştim cum arată cu adevărat o piatră, un spic de grâu, o pădure înfrunzită sau o apă curgătoare, când toate acestea se derulează în faţa ochilor noştri neobosiţi, avizi de cunoaştere?”

Mi se pare destul de clar că dacă ochii noştri sunt avizi de cunoaştere, merită să ştim toate cele enumerate nostalgic de scriitoare...

Liliana Boian Terziu ne invită, în alt capitol, să „cherchez la femme” şi dă exemple de femei cunoscute în istorie: Eva, Pandora, Elena din Troia, Elisabeth R., Margaret Thatcher. Toate bune şi frumoase până aici. Fiind vorba despre femei, expresia românească are, în acest caz, valenţe incontestabile. Contestabilă e alăturarea de aceste nume deosebite din istorie, religie sau mitologie a unei oarecare Monica Lewinski (corect este Lewinsky!), cunoscută pentru „serviciile” aduse unui preşedinte american.

Sunt convins că scriitoarea ar trebui să se înscrie (dacă nu este cumva) într-o organizatie care apără drepturile femeii. Din text reiese că bărbaţii sunt vinovaţi pentru toate relele Pământului. Ni se precizează, sub forma interogaţiei, că nu femeia a inventat „sabia, ghilotina, tunul, puşca, bomba nucleară.” Bărbatul a inventat toate acestea. Femeia
„a făcut şi a crescut copii, a gătit, a făcut curăţenie şi l-a iubit.”

Ţin să precizez că bărbatul a purtat războaie (unele chiar în numele ei), a contribuit cu abnegaţie ca femeia să poată avea copii, a ajutat-o la creşterea copiilor, la gătit, uneori până când unii dintre bărbaţi au devenit master-chefi în restaurantele lumii, a făcut poate şi curăţenie şi, culmea, a iubit femeia!

După diatriba îndreptată împotriva bărbatului văzut ca rău universal, autoarea se plânge că pe femeie,
„din motive neelucidate, bărbatul nu o poate diviniza, dar pretinde acest lucru pentru el.”

Literatura lumii, pictura, sculptura, alte forme ale artelor spun cu totul altceva...

Autoarea insistă în a se erija în apărătoarea drepturilor femeii, şi scrie:
„ea nu poate avea decât formal opinii, concepţii, idei proprii...”

Oare ştie autoarea câte femei preşedinţi de state sunt azi, sau câţi prim-miniştri femei sau şefi de companii? Capitolul se încheie cu indemnul făcut bărbaţilor:
„A căuta femeia în tot ceea ce este greşit, rău urât, infam este o butadă perimată şi neadevărată! Căutaţi mai bine în voi înşivă, dragi bărbaţi!”

Mania persecuţiei?...În afară de aceasta, butadă=vorbă spirituală cu subtext, de obicei ironic (Dexonline)

Scriitoarea ne vorbeşte şi despre dragoste. Vorbeşte frumos, aducând un elogiu prin aceasta omului, văzut de domnia sa ca singura fiinţă planetară care are puterea de se îndrăgosti. Fals!!!Expresia „îndrăgostiţi ca doi porumbei” are un suport cât se poate de real. Multe păsări nu supravieţuiesc după ce partenerul de-o viaţă dispare. Altele chiar se sinucid...Dragoste există şi între animale.

Descopăr apoi, citind cartea, unele constatări filozofice: „din nefericire, s-a dovedit că iubirea nu durează o veşnicie, nici măcar o viaţă. Oricât ne-am strădui nu poate să ne placă cineva mereu;...”

Din nou greşit...Iubirea dintre un el şi o ea poate dura o viaţă. Dacă ne gândim la iubire ca sentiment uman, repetabil şi multiplicabil la infinit, atunci poate dura o veşnicie. Cât despre axioma că nu poate să ne placă cineva până la sfârşitul...sfârşitului, nu pot spune altceva decât că nefericiţi trebuie să fie oamenii care nu pot trăi cu verbul a plăcea în fiecare zi, chiar dacă persoana iubită nu mai e la fel ca-n prima zi! Ce tristă poate fi viaţa pentru unii...

Săraca femeie, fiinţă neînţeleasă, cu vise neîmplinite... Ce bine empatizează autoarea cu femeia care visează (la) frumos în tinereţe, dar ajunge „să se plafoneze intr-o existenţă cotidiană care nu aduce decât mici bucurii, minore satisfacţii şi un cortegiu de neîmpliniri.”

Urmează o întrebare retorică mai departe: „câte femei nu ar fi putut să fie altcineva, altceva decât sunt acum?”

Pot să întreb câte femei ar fi putut fi Marie Curie, Ana Aslan, sau, ca să mă folosesc de materialul pus la dispoziţie, Margaret Thatcher ?

Când lasă militantismul feminist la o parte şi ni se relevă doar ca scriitoare, Liliana Boian Terziu are o „tuşă” frumoasă a frazelor, pe care o consemnez cu plăcere în câteva exemple:
„...o femeie care se apucă cu mâinile de toartele cerului şi se împotriveşte intemperiilor sociale.”

Sau:
„Şi atunci căutam nu preşul pe care să îmi şterg picioarele morale, maculate de tensiunea şi încordarea care-mi solicitaseră mintea, spiritul, trupul, ci înălţarea benefică, purificatoare.”

Îmi place cum înţelege scriitoarea dansul şi mesajul său oarecum ascuns, „un mesaj specific spontan, reflectând, de fapt, simptomatologia unui fel de a fi.”

Întotdeauna am avut şi eu aceeaşi părere. Mai departe doamna Terziu spune că oamenii mai în vârstă dansează din ce în ce mai puţin. Drept urmare, sunt mai încordaţi, mai stresaţi. Ni se face o recomandare terapeutică:
„Poate ar fi bine ca acesta [adică dansul] să facă parte mai mult din viaţa actuală a fiecăruia dintre noi.”

Da, bătrânii dansează mai puţin pentru că nu le mai vine cheful de a dansa. Vârsta, neputinţa fizică, grijile existenţei cotidiene lasă urme...Dar e greu de înţeles asta...

Aflăm(?) cu resemnare că viaţa înseamnă tristeţe, durere, suferinţă, răutăţi, melancolie. Aiurea! Viaţa are şi frumuseţile ei, micile ei bucurii. Şi nu pot să cred că melancolia e starea sufletească specifică actului creaţiei.

Liliana Boian Terziu doreşte să ne împărtăşească în câteva fraze cunoştinţele în domeniul cosmogoniei, „luminându-ne”:
Universul este „nebulos, confuz, misterios, imprevizibil, dar există.”

Mă întreb ce-ar fi fost dacă Universul ar fi avut toate aceste trăsături, dar, uite-aşa, n-ar exista! Şi nu-i deloc confuz. Se lasă cercetat, cu paşii mici pe care i-a făcut omenirea până acum. Poate fi imprevizibil, pentru că încotro se îndreaptă evoluţia sa rămâne încă o necunoscută pentru savanţi.

Ultimul capitol al cărţii contrazice începutul ei, pentru că autoarea ne spune:
„Dintotdeauna am crezut că duetul bărbat femeie nu este întâmplător şi că Dumnezeu a creat femeia doar pentru a fi perchea bărbatului, atât şi nimic mai mult.”

Atunci cum rămâne cu lupta pentru drepturile femeii, uşor vizibilă în multe din paginile cărţii?

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News