O operӑ literarӑ de o asemenea întindere şi complexitate nu poate fi condensatӑ pe cuprinsul a doar câteva pagini. Din acest motiv, voi publica de fiecare datӑ doar câte un Cânt din cele 12 ale grandioasei opere vergiliene. Subiectul Eneidei e prezentat în rezumat de Wikipedia. Folosesc sursa menţionatӑ pentru punerea în temӑ: „Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium. Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet. Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutulilor. După ce pleacă din Cartagina, Aeneas debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice.”

„Eneida” de Publius Vergiliu Maro Cântul I

Vergiliu începe Cânturile „Eneidei” apelând la ajutorul Muzei pentru inspiraţie, aşa cum fӑcuse şi Homer în „Iliada” şi în „Odiseea”: „O muzӑ, povesteşte-mi pricinile; / Din ce vӑtӑmӑturӑ a mӑrii, / Din ce jignire,-a zeilor reginӑ / Pe un bӑrbat atâta de cucernic / Silitu-l-a sӑ depene atâtea / Peripeţii, sӑ-nfrunte-atâtea cazne?”
Zeii privesc luptele pӑmântenilor; mai mult, participӑ la ele. Se comportӑ exact ca oamenii, au caractere diferite şi asta-l determinӑ pe Vergiliu sӑ-şi punӑ întrebarea: „Şi-n cugete de zei pot sӑ încapӑ / Asemenea urgii?”

În înalta lume a zeilor, Iunona, „Dacӑ destinul i-ar îngӑdui-o, / Râvneşte ea şi-şi tot hrӑneşte râvna: / Acolo, la Cartagina, sӑ fie/ Sӑlaşu-mpӑrӑţiei lumii-ntrege.”

Zeiţa aflӑ cӑ troienii vin, pe calea apelor, cӑtre Italia. Zeul Eol, cӑruia i s-a-ncredinţat puterea „De-a molcomi puterea valurilor, / Dar şi de-a le stârni cu vânt nӑprasnic”, este pus sӑ dea putere vânturilor sӑ scufunde corӑbiile. Nici n-ar putea sӑ nu se supunӑ dorinţei Iunonei, pentru cӑ, spune Eol recunoscӑtor: „Dator sunt eu sӑ duc la-ndeplinire / Porunca ta. Doar tu mi-ai dat puterea / [...] Tu-mi înlesneşti sӑ ospӑtez, cu zeii / Alӑturi tolӑnit”.

Pe mare se formeazӑ o furtunӑ extrem de violentӑ, descrisӑ cu un patetism extraordinar de Vergiliu şi adaptatӑ magistral de profesorul G. I. Tohӑneanu la specificul limbii române. Pӑcat cӑ nu pot cita mai mult din aceastӑ parte tulburӑtoare a „Eneidei”. Transcriu, totuşi, câteva versuri: „Cutremurӑ-se ceruri, iar vӑzduhul / Tot pâlpâie de fulgerele dese / Şi preajma lor de moarte le vorbeşte / Bӑrbaţilor, de moartea ce-i de faţӑ. / [...] / Corabia-i izbeşte drept în faţӑ, / Talazurile urcându-le-n tӑrie. / Şi vâslele se frâng, se încovoaie / [...] / Munte pogorât de apӑ / Ȋşi nӑpusteşte namila. Atârnӑ / Pe coasta spumei unii, iar altora, / Cӑscându-li-se, marea le deschide, / Între prӑpӑstii de talazuri, fundul / Vânzolul apei clocotӑ-n adâncuri /”

În urma cumplitei furtuni iscate pe mare, Enea rӑmâne cu şapte nave din cele douӑzeci pe care le duce într-un port, unde „Stau navele-ostenite fӑr-sӑ fie / Cu odgoanele priponite. Nici pe funduri / Nu le fixeazӑ-ncovoiatul dinte /Al ancorei.”

Enea îşi incurajazӑ soldaţii sӑ aibӑ încredere în destinul lor: „...noi tindem / Spre Latiu, unde ne fӑgӑduieşte / Destinul un liman al alinӑrii. / Iar zeii ne-or îngӑdui, acolo / Sӑ înӑlţӑm în slӑvi o nouӑ Troie”, şi-i îndeamnӑ: „Fiţi dârji, nӑdӑjduind în vremi mai bune.”

Venus, sau Venera, mama lui Enea şi fiica lui Jupiter, e descrisӑ de Vergiliu astfel: „Veşmântu-i cade-n valuri pe picioare / Şi, dupӑ mers, se vede cӑ-i zeiţӑ”. Ea îi aratӑ viitorul temerarului sӑu fiu: „Din primenitul sânge al lui Teucru, / Din ӑşti troieni, ivi-se-vor romanii, / Ivi-se-vor semeţii domni ai lumii, / Stӑpâni pe-ntreg pӑmântul şi pe ape.”

Vergiliu spune la un moment dat în Cântul I :„Şi Vesta şi fratele sӑu Remus, / Quirinus legi vor da; ”

Fiecare capitol are la sfârşit note şi comentarii pe care cititorul trebuie sӑ le foloseascӑ pentru a rӑzbi printre atâţia regi, zei şi zeiţe romane. Mie mi-a atras atenţia cuvântul „Quirinus”, explicat ca fiind „denumirea purtatӑ de Romulus dupӑ moarte”, şi am fӑcut legӑtura cu Palatul Quirinale de azi, reşedinţa preşedintelui Republicii Italiene.

Revenindu-şi dupӑ naufragiile navelor sale şi dupӑ îngrozitoarea furtunӑ, Enea se hotӑrӑşte sӑ cerceteze „Tӑrâmurile noi, necunoscute / Sӑ le cutreiere, sӑ cerceteze / La ce limanuri îl purtase vântul, / meleagul cine-l stӑpâneşte: oameni / Sau fiare [...]”.

Tot Enea îi spune Venerei tot ce-a avut de îndurat, sau, altfel pusӑ problema, Vergiliu face un rezumat al caznelor la care a fost supus eroul legendar: „Eu am purces, cu douӑzeci de nave, / Cӑlӑuzit de maicӑ-mea, zeiţa, / Ce drumu-mi luminӑ. Dintre corӑbii, / Rӑmasu-mi-au doar şapte, hurducate, / Şi ele, de talazuri şi orcane. / Iar eu, necunoscut, în nevoinţӑ, / Cutreier ale Libiei pustiuri”.

Enea porneşte la drum, în cercetarea locurilor necunoscute unde a ajuns. Descoperӑ „Cetatea, zidurile ei fӑţişe. / De sus privind, se minunӑ Enea / De ceea ce dureazӑ ei. Se minuneazӑ / De porţi, / De-al truditorilor neastâmpӑr, / De uliţele cu-aşternut de piatrӑ”.

Tirienii - pentru cӑ în ţinutul lor ajunge Enea – „Judecӑtori şi-aleg, şi magistraţii, / Şi bӑtrânescul sfat, al obştii”. Construiesc teatre, columne, toţi lucreazӑ, „E, parcӑ, truda unui roi de-albine”.

Troianul Enea cere zeiţei Venus ocrotire. El spune cӑ n-a venit cu gânduri rele în noile ţinuturi, adicӑ „...un meleag, cӑruia grecii zicu-i Hesperia, [...] / Acuma umblӑ zvonul cӑ urmaşii / Italia l-au botezat, chemându-l / Aşa cu numele-unei cӑpetenii”, doar cӑ vântul a fӑcut ca naufragiaţii sӑ gӑseascӑ refugiu „peste stânci ştiute / De nimeni [...]”, într-un loc unde prea puţini ajung.

Regina Cartaginei, Dido, îi primeşte pe Enea şi supuşii lui în cetatea ei. „Doar tu, milosârdindu-te de Troia, / De negrӑita ei strânsoare, Dido, / Tu ne-ai primit în urbea ta, la pragu-ţi, / pe noi, rӑmӑşituri abia scӑpate / Din ghearele danailor; pe mare, / Apoi şi pe uscat, [...]”.

Remarc aici aportul ilustrului traducӑtor din latinӑ I. G. Tohӑneanu, care nu ezitӑ sӑ adapteze unele cuvinte din limba românӑ la cerinţele unei versificaţii care sӑ fie cât mai aproape de limba originarӑ în care a fost scrisӑ „Eneida”, latina. În citatul de mai sus sunt douӑ cuvinte care sar în evidenţӑ imediat: „milosârdindu-te” şi „rӑmӑşituri”. Cu o formӑ derivatӑ a „milosârdiei” ne întâlnim, în tӑlmӑcirea profesorului Tohӑneanu, câteva pagini mai departe: „Cu noi sӑ fie / Dӑruitorul veseliei, Bahus, / Cu noi şi milosârdnica Iunona”.

Enea, în vârtejul evenimentelor pe care zeii le-a pregӑtit pentru el şi ai lui, nu uitӑ cӑ este tatӑ:
„Cum dragostea de tatӑ nu-l mai rabdӑ / Sӑ stea tihnit, Enea îl rӑpede / Pe-Ahate la corӑbii, lui Ascaniu / Aceste veşti sӑ-i poarte şi cu sine / Pe dânsul sӑ-l aducӑ în cetate. A-ndrӑgitorului pӑrinte grijӑ / E, toatӑ, în Ascaniu aşezatӑ.”

Didona, care „ştiricea despre Priamus multe, / Şi multe despre Hector”, îi cere lui Enea sӑ depene povestea „De la început: urzelile pe care / Aheii le-au ţesut, şi pӑtimirea / Troienilor, şi lunga-ţi pribegire”.

„Pribegire” care a durat şapte ani...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News