„Asemenea minuni priveşte-Enea / Pe scutul lui Vulcan, dar de la mama, / Zeiţa Venus. Nu pricepe tâlcul, / Dar, bucurat de chipuri, el ridicӑ / Pe umeri faima şi destinul Romei”.
Enea, „Al cӑrui nume a împânzit tot Latiul / Mai desluşit ca regele Latinus”, „De-al grijilor noian se tot frӑmântӑ: Mutându-şi gândul dintr-o parte-ntr-alta, / El şi-l împarte când ici, când colo, / Şi iute-l vӑlmӑşeşte-n toate cele”.
Comparaţia pe care o face Vergiliu între gândurile de tot felul ale eroului troian şi reflexia luminii este absolut genialӑ, gândind aprecierea la perioada când a fost scrisӑ Eneida: „Tot astfel şovӑielnica luminӑ / Rӑsfrântӑ-n buza unui vas de-aramӑ / Din soare sau din strӑlucirea lunii, / Cutreierӑ ţâşnind pânӑ departe / Prin toate-ungherele; se nalţӑ-n aer / Şi se izbeşte de tavanu-odӑii”.
Întotdeauna între cei vii şi zeitӑţile care-i îndrumӑ existӑ o cale de comunicare prin somnul muritorilor. Enea adoarme şi-l viseazӑ pe „zeul Meleagului, bӑtrânul Tibru însuşi”, care-l îmbӑrbӑteazӑ pentru rӑzboiul ce va urma şi-l asigurӑ cӑ va ieşi învingӑtor. Simbolic, apare din nou imaginea scroafei albe cu 30 de purcei (tot albi) – idee reluatӑ din Cântul III - , întâmplare realӑ povestitӑ lui Enea de zeul Meleagului pentru a-i confirma cӑ profeţia se va adeveri, iar locul viitoarei cetӑţi va trebui pus acolo unde stӑ scroafa. De-acolo, Ascaniu, peste 30 de ani va porni în cuceriri teritoriale şi va întemeia Alba Longa.
Mai departe, Enea se aliazӑ cu arcadienii. Îl ascultӑ pe regele Evandru „Cum deapӑnӑ isprӑvi amintitoare / Ale bӑrbaţilor din vremuri duse”.
Erau zei bӑştinaşi aborigeni („un soi de oameni zӑmişliţi din trunchiuri / Vânjoase de stejar”-cum zice Vergiliu), care „n-aveau nici datini, / Nici bune rânduieli ale vieţii. / / Ei nu se pricepeau sӑ-njuge tauri, / Nici sӑ se procopseascӑ; nici sӑ-şi cruţe / Agonisita.”
La pregӑtirile viitorului rӑzboi participӑ şi zeii. Venus, îi cere soţului ei, zeul Vulcan, sӑ fӑureascӑ arme pentru Enea şi ai lui: „Nu ţi-am cerut pentru troieni, sӑrmanii, / Vreun ajutor, bӑrbate preaiubite, / / Dar astӑzi, din porunca / Lui Joe el opritu-s-a pe ţӑrmul / Rutulilor. Deci vin la tine-acuma, / Cӑ sfânt eşti domn tu mie, rugӑtoare / Sӑ fӑureşti feciorului meu arme; / Aşa te roagӑ maica lui”.
Vulcan promite cӑ-i va îndeplini dorinţa soţiei. O ia în braţe, iar aceasta adoarme. „De-un dulce somn învӑluit se lasӑ”. Spre dimineţӑ, „când sӑvârşind o jumӑtate / Din drumu-i, noaptea stӑ sӑ se subţie”, zeul fӑuritor de arme se apucӑ de lucru.
...iar noi, cititorii lui Vergiliu, ne putem gândi în voie cӑ niciodatӑ nu ne-am imaginat cӑ la venirea zorilor „noaptea stӑ sӑ se subţie”. Admirabil! Ce altceva se poate spune?
Enea şi regele arcadian Evandru se pregӑtesc de confruntarea armatӑ cu duşmanii. Evandru promite troianului cӑ-i va asigura nişte alianţe puternice. Între timp, sosesc din cer armele fӑurite de Vulcan. Enea vede pe un scut scene din viitoare lupte câştigate de romani, figuri de personalitӑţi care au fӑcut istoria Italiei antice, pe Romulus, Catilina, Cato, Caesar, Marc Antoniu, etc.
Cântul VIII se încheie într-un mod sublim: „Asemenea minuni priveşte-Enea / Pe scutul lui Vulcan, dar de la mama, / Zeiţa Venus. Nu pricepe tâlcul, / Dar, bucurat de chipuri, el ridicӑ / Pe umeri faima şi destinul Romei”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News