De data aceasta Diana Adamek face conexiuni admirabile între şahişti, viaţӑ şi literaturӑ. În „Pata-Tata. Şah”, publicatӑ cu un an mai devreme, în 2004, distinsa profesoarӑ universitarӑ interpreteazӑ într-un fel unic şi extrem de interesant aspectul pieselor de şah, mersul permis al acestora în spaţiul de joc şi nesfârşitul univers al cӑrţilor.

Albul şi negrul…Albul, combinarea tuturor culorilor din spectrul luminii; negrul, lipsa tuturor culorilor care formeazӑ lumina, sau combinarea mai multor pigmenţi. Contradicţii între „alb” şi „negru”. Sunt culori, sau non-culori ? De ce n-ar continua rivalitatea şi pe tabla de şah ? De ce n-ar continua în întreaga noastrӑ existenţӑ ?

Diana Adamek ne spune : „O mânӑ albӑ, o mânӑ neagrӑ: pe tabla de şah a acestei cӑrţi ele se întâlnesc pentru a-şi împlini destinul de gemene rivale. În aceste spaţii interstiţiale limbajul lor va fi, de aceea, întotdeauna impur, contaminat de un mereu alt apel, un alt palier al timpului şi cunoaşterii”.

Despre unele paliere pe care le-am gӑsit în carte va fi vorba în rândurile care urmeazӑ.

Eseul Dianei Adamek despre nuvela „Şah” de Stefan Zweig are titlul „Sicriul lui Mahomed”. Aici scriitoarea se întreabӑ (şahul „nu este el o ştiinţӑ, o artӑ, plutind între aceste categorii ca sicriul lui Mahomed între cer şi pӑmânt?”) şi ne spune: „Îmi place sӑ reţin aceastӑ imagine: jocul de şah stӑ între ştiinţӑ şi artӑ, între calcul şi magie, între febrӑ şi frӑmântӑrile reci, plutind între categorii şi, în cele din urmӑ, între cer şi pӑmânt, „ca sicriul lui Mahomed”.”

O nuvelӑ tulburӑtoare, care nu poate lӑsa indiferent pe nimeni. Sӑ nu ne mirӑm cӑ putem citi la începutul acestui eseu : „Voi înnegri, deci, apele şi voi aduce vârtejuri de spumӑ şi curenţi în ceasurile traversate de „marele vapor” din nuvela lui Stefan Zweig, „Şah”.”

Doi şahişti – cu nivelul ELO – cum s-ar spune azi - foarte mare, se întâlnesc şi joacӑ o partidӑ pe vapor. Jocul „e strӑvechi şi, totuşi veşnic nou, mecanic în concepţie şi totuşi eficient numai prin fantezie, limitat geometric într-un spaţiu încremenit şi în acelaşi timp nelimitat în combinaţiile sale, dezvoltându-se pururi şi rӑmânând totuşi steril, o gândire ce nu calculeazӑ nimic, o artӑ fӑrӑ opere, o arhitecturӑ fӑrӑ substrat”. (citat din nuvela lui Zweig, care apare în cartea „Eseuri creole”)

Cei doi care se înfruntӑ sunt: necunoscutul care câştigӑ toate meciurile, „...şahistul lui Stefan Zweig (prima mânӑ) e un nod de forţe moarte şi rӑdӑcini întunecate, al cӑror scenariu se joacӑ între încrâncenare şi indiferenţӑ [...]. Inteligenţa sa se leagӑ de pӑmânt şi e condiţionatӑ de soluri clare şi ancore ferme”.

Mai departe, urmeazӑ o caracterizare deosebit de inspiratӑ a personajului, a felului sӑu de a fi, de a se raporta la lume. Şi totul, într-o singurӑ frazӑ! „El calcӑ scurt şi precis, iar privirea sa nu cautӑ niciodatӑ în spatele pleoapei”.

Celӑlalt şahist „amestecӑ lumile şi e, el însuşi o putere visӑtoare, luturi şi cer”.

Între cei doi existӑ deosebiri pe care Diana Adamek le scoate în evidenţӑ: „Dacӑ Czentovic întruchipa greutatea pӑmântului şi limitarea formei în triumful concretului, mâna a doua a jocului lui Stefan Zweig trimite la aripӑ şi spaţii eterice, fiind campioana abstractului”.

Plutim, mai departe, între decizie şi indecizie; mai mult, intrӑm pe tӑrâmul filozofiei. Cu alte cuvinte, jocul de şah deschide infinte alte cӑi de a vedea lumea. Citesc, şi-mi place ce citesc: „Mâna întâi urmeazӑ partitura, cea de-a doua o reinventeazӑ. Amândouӑ o ştiu pe dinafarӑ, doar cӑ prima se sprijinӑ pe prezenţa ei, iar cealaltӑ viseazӑ în praful stârnit de neplӑcerile sale în absent”.

Autoarea mai observӑ cӑ „În prizonieratul la care e supus, eroul lui Zweig tenteazӑ limita absolutӑ: el nu sare peste ziduri, nu doboarӑ zӑbrele, ci-şi câştigӑ ilimitarea prin sacrificarea umbrei”.

...şi de aici, o întrebare care se impune de la sine: ce se întâmplӑ când jucӑtorul joacӑ cu el însuşi? Poate fi la fel de paradoxal – cum spune Zweig – „ca a voi sӑ sari peste propria ta umbrӑ”.

Autocunoaşterea, autoprovocarea, douӑ „obstacole” care pot fi asemuite cu a juca şah cu tine însuţi...

Alt eseu („Un rege decapitat”) despre care vreau sӑ spun câteva cuvinte, este inspirat dupӑ romanul „Porumbelul zboarӑ!...” de Dumitru Ţepeneag.

În roman, „mâna care scrie e aceeaşi cu cea care rescrie şi care, deci, mai întâi şterge”.

„Deşi imaginea va înflori în culoare [...], cadrul rӑmâne o severӑ tablӑ de şah. Regula şi hazardul patroneazӑ ţinutul. Clişee şi derapaje îi fixeazӑ traiectul. Scheme şi decadraje parodice îi remodeleazӑ geografia”.

...dar, de data aceasta, nu e vorba doar de douӑ persoane (sau personaje) ca la Zweig şi nuvela sa. „Personajele lui Ţepeneag devin pӑrtaşe în scenariul scrierii, dupӑ cum autorul coboarӑ în subteranele textului, devenind figurant al propriului sӑu joc”.

Autoarea remarcӑ „scriitura fragmentarӑ” a lui Ţepeneag, „acelaşi joc vedere-vedenie-viziune ce face textura spectacolelor de magie sau chiar şi doar a simplelor numere de prestidigitaţie”. Mai mult, scenariul şi regia spectacolului literar par a aparţine întru totul autorului, „indicaţiile regizorale revin, punctând ritmic şi luând de la un timp funcţia unui refren”.

Revenirea la jocul de şah este, de data aceasta, una dramaticӑ, pentru cӑ „Imaginea pe care o propune D. Ţepeneag e aceea a unei table de şah înclinate, pe care piesele refac decorul unei punţi în derivӑ”. Exact ca-n viaţa realӑ...

„Foiţa de ceapӑ” este eseul inspirat de romanul „Lupul din stepӑ” de Hermann Hesse.

„Modelul dupӑ care îşi construieşte Hermann Hesse personajul este cel al „omului-ceapӑ”, foiţe traversate şi hrӑnite de luminӑ, înconjurând în încântarea lor oarbӑ un centru gol. Esenţa se naşte din jurul aparenţei”.

Nu pot sӑ nu amintesc aici de alt roman cu autor german, „Decojind ceapa”, de Günter Grass:„Atunci când este asaltată de întrebări, amintirea se aseamănă unei cepe, care ar dori să fie decojită ca să se scoată la iveală ceea ce stă scris acolo şi poate fi citit. […] Sub prima coajă ce încă mai foşneste uscat, se găseşte următoarea, care, abia desprinsă, lasă să se vadă o a treia, umedă, sub care aşteaptă şi şuşotesc a patra, a cincea.”

Straturile suprapuse ale memoriei pot fi asemănate – după opinia lui Hesse - cu straturile de ceapă. Pentru a ajunge unde vrei să ajungi, trebuie să „decojeşti”, unul câte unul, straturile de amintiri.

La Hermann Hesse, tot înlӑturând strat dupӑ strat, se ajunge la un centru gol(it). „Jocul e o scenӑ a variantelor. [...]. În timpul scurt cât fulgerӑ, lumile se schimbӑ. Textele se rescriu”.

Şi şahistul şi scriitorul, remarcӑ Diana Adamek, se supun aceluiaşi destin. „Şahistul, spune Hesse, este asemeni scriitorului: sunt robiţi amândoi aceleiaşi „arte a modelӑrii”.

Acum, competitorii nu mai luptӑ doar unul contra altuia. Complexitatea creşte. Albul şi negrul „Posedӑ şi unul şi celӑlalt puterea de a încheia alianţe şi a purta bӑtӑlii. De a crea, pe aceleaşi soluri, noi câmpuri de tensiune”.

Ȋn „Mâinile s-au retras” din piesa de teatru „Nathan înţeleptul” de Gotthold Ephraim Lessing, scena de luptӑ are nevoie spectatori. „Scenariul din piesa lui Lessing reclamӑ prin urmare scena. Jocul orb cere acum spectatori”.

Careurile, sau teritoriile, sunt, în piesa lui Lessing, „împӑrţite egal între alb şi negru tocmai pentru a sublinia aceastӑ vecinӑtate, uneori vrӑjmaşӑ, alteori complice, a extremelor. Textura e barocӑ”.

Barocul apare şi în „Pata-Tata.Şah”, la capitolul dedicat de Diana Adamek piesei de şah numitӑ „nebun”. Totul se explicӑ dacӑ ne gândim la spaţiile largi pe care se poate mişca nebunul pe cele 32 de pӑtrate permise lui de regulile jocului de şah. La „Nathan înţeleptul” „textura barocӑ” despre care vorbeşte autoarea o vӑd ca pe un spaţiu larg, cu multe holuri, coridoare întortocheate, prin care se pot mişca personajele.

În „Pӑpuşa cu turban” dupӑ povestirea „Aventurile Şahului ” de Mihail Sadoveanu, Diana Adamek ne invitӑ la introspecţie: „Textul lui Sadoveanu recurge la acest pretext al jocului de şah pentru a trece inima de pe maluri calde pe un pӑmânt aspru; el aduce pe acelaşi rug inocenţa şi vina”.

Am gӑsit în „Eseuri creole” un fragment din „Aventurile Şahului” care se potriveşte extraordinar de bine cu prea uşoara inflamare a spiritelor de care suferӑ unii, fӑrӑ semne vizibile de vindecare grabnicӑ: „Dumnezeu însӑ a zis: Precât îmi aduc aminte, când am zidit lumea, am fӑcut o singurӑ pereche de oameni. Cine oare îndrӑzneşte a iscodi deosebiri de neam? Oamenii nu pot fi decât de douӑ feluri: cei care câştigӑ partide de şah şi cei care pierd partide de şah”.

Aş mai adӑuga, fӑrӑ nicio intenţie de a fi cinic, cӑ şi unii, şi alţii pot dormi, întru eternitate, în acelaşi loc...

În „Cutiuţele domnului Maelzel”, dupӑ „Jucӑtorul de şah al lui Maelzel” de Edgar Allan Poe, autoarea ne invitӑ sӑ reflectӑm la relaţia om-mecanism de jucat şah. Doar cӑ la Poe se trişeazӑ. „Nu reliefurile de pâslӑ şi articulaţiile de metal mişcӑ piesele, hotӑrându-le destinul, şi nu ele fac în fapt magia jocului”. Exista un om care, furişându-se înӑuntrul mecanismului, mişca piesele.

Mai exact spus, „corpul pӑpuşii e carcasa unei voinţe, dar aceasta este întotdeauna a omului”.

Din 1836, când a fost publicatӑ nuvela lui Poe, corpul pӑpuşii s-a transformat în robot, împrumutând etimologia de la termenul „robot” utilizat de Josef şi Karel Čapek la începutul secolului al XX-lea. Dar, dupӑ o sutӑ de ani, lucrurile stau la fel: voinţa este a omului.

La Poe, omul se ascunde în maşinӑ. Arturo Pérez-Reverte, contemporanul nostru spaniol, duce, în cartea sa „Tablou flamand”, relaţia om-maşinӑ la un alt nivel: „omul e cel care ascunde automatul” (citat din „Eseuri creole”).

Câteva rânduri din prezentarea cӑrţii „Tablou flamand”, sunt necesare: „O restauratoare de arta gaseste o inscriptie misterioasa pe un tablou reprezentind o partida de sah, al unui pictor flamand din secolul al XV-lea. […]. Mutarile de sah marcheaza, pas cu pas, succesul sau esecul anchetei, mereu pindita de diabolicul joc de capcane si echivocuri, la care participa nu numai pictura, ci si muzica, literatura, istoria si matematica”. (https://www.libris.ro/top-10-tabloul-flamand-arturo-perez-reverte)

Diana Adamek scrie în eseul care are acelaşi nume cu al cӑrţii lui Perez-Reverte: „Ca spectacol al variantelor, şahul construieşte prin ştergere. [...] douӑ armate faţӑ în faţӑ; între ele, încӑ de la început, o scenografie şi o figuraţie barocӑ. Inimi duale, eclipse şi dreptul sângelui de a-şi construi regate”.

...şi – îmi permit sӑ adaug – dreptul cititorului de a fi fericit când se intersecteazӑ cu o carte gânditӑ, care are o strategie, întocmai ca jocul de şah!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News