Doar că nu-i suficient să iubim făurirea de poezii. Mai e nevoie şi de respectarea unor reguli gramaticale. Pentru versurile de mai sus virgula e total neinspirat pusă după „puterea”, neîndoielnic o simplă greşeală de tehnoredactare...

Pentru a scrie versuri apreciate de public, ele trebuie să aibă un fir logic, să nu fie doar nişte cuvinte care dau bine la rimă sau ritm. „Eu tind amorf spre formă”-zice poeta. Doar că amorf înseamnă fără formă precisă. Atunci cum se poate tinde fără formă spre formă?....

În acelaşi volum de poezii, suntem purtaţi „Pe un pământ de umbre / Şi de sublim frumos”
Se ştie însă că sublim e ceva care-i „la cel mai înalt grad de frumuseţe” (sursa: dexonline).

Trecând peste „opintelile” pe care le-am observat în primele pagini, m-a bucurat faptul că am găsit şi versuri plăcute, care au o uşoară tentă sămănătoristă. Un mic fragment din poezia „Convoi cu care”:
„Şi privesc în urma lunii, ca spre un convoi de care,
Pline doar cu fânul verii, ars de gândurile tale;”

Cititorul acestor poezii poate avea din când în când serioase bătăi de cap când încearcă descifrarea lor, găsirea sensurilor ascunse. Strofa a doua a poeziei „Gol de cer”:
„În urma mea cocorii se prăbuşesc pe ape, / Din drumurile zboruri ce nu ştiu să adape / Lăsaţi-i să coboare, ca în a lor cădere, / Copaci să deseneze, cu aripi mângâiere,”

În altă poezie găsesc versul „ne împărţim cuvântul care tace”
Cuvântul e cuvânt când e rostit sau scris. Dacă tace, nu mai e cuvânt, e idee, gând. Cuvântul se aude, se citeşte, cu alte cuvinte e vizibil, sau mai larg spus observabil. Ideea sau gândul sunt, pentru început, legate doar de mintea celui care le concepe. Ele tac. Cuvântul vorbeşte.

Contradicţiile poetice apar destul de frecvent în prima parte a volumului. Sunt, din fericire, şi versuri foarte bune. Andrada Tcacenco elogiază mama, pe care o vede ca fiind:
„Cea care oameni zămisleşte / Zidind în pântec ziua cea de mâine,”

Alte versuri foarte bine gândite de autoare sunt:
„Noapte căzută peste mii de licurici, / Destin de-a lumina fără soare”

Excelentă ideea nopţii acoperitoare peste luminile lumii care, din depărtări, nu sunt mai mult decât nişte licurici!

Poezia se încheie cu versul „Şi ne atingem sufletele-n poezie”. Foarte generoasă ideea transmisă: poezia trebuie să ajungă de la suflet la suflet! Sunt multe momente când poeziile volumului de faţă ating sufletele celor care le citesc. Dar nu tot ce-am citit mi-a plăcut. Ceva greu de înţeles, chiar greşit, descopăr în versurile:
„Ce nu-ndrăznesc însăşi să treacă încă pragul / Trăirilor de patimă şi doar de dragul”

Eu îndrăznesc „însumi” să mă întreb ce vrea să însemne „însăşi” în versul de mai înainte?

Destul de multe poezii sunt împăţite „echitabil” în strofe egale, de obicei de câte patru versuri. Ideea e bună, doar că unele strofe se termină ...neterminat. Poezia „O rază”, în care pronumele de întărire „însăşi” mi-a dat bătăi de cap, are ultimul vers al strofei a doua:
„Trăirilor de patimă şi doar de dragul”, care se continuă în strofa a treia cu: „Tău încearcă drept să îi trasezi curat o rază”.

Mie, „ruptura” dintre „de dragul” şi „Tău” (primul cuvânt al strofei a treia) nu mi se pare reuşită.
În aceeaşi măsură, strofa următoare din poezia „Fără de tine cale”:
„Aşa îmi simt făptura / Când tu mă descifrezi, / Nevăzător, cu gura, / Prin viaţa-mi ca livezi”,

Nu are prea clar definită viaţa ca livezi(???), sau trebuie să ne batem capul cu imaginea cuiva care descifrează nu enigme, ci de data aceasta oameni? Ştim doar cum o face („nevăzător, cu gura”), într-o îndelungată perioadă de timp („prin viaţa-mi ca livezi”). Totul ar putea avea o explicaţie foarte simplă: găsirea – cu orice preţ – unei rime: „descifrezi-livezi”.

Autoarea se metamorfozează în propria-i lacrimă, dar momentul în care o face nu prea are legătură cu prezentul. Citez din dexonline: „vreodată=mai de mult, cândva, odată; la un moment dat, în viitor”. Strofa cu pricina este:
„Şi iartă-mă când ninge / De faptul ca vreodată / Sunt lacrima ce-mi stinge / Privirea colorată”

Tot din poezia „Fără de tine cale” mai aleg o strofă:
„Pentru că eu sunt vie / precum un gând pierit, / Pierdut în veşnicie / Din care am venit”

Dacă gându-i pierit, cum poate fi cineva vie? Cezar Petrescu în romanul „Calea Victoriei”, scrie despre moartea neaşteptată a unui personaj, Teofil Steriu, care părea că doarme, aşa cum făcea de multe ori. Numai că acum,
„gândul se oprise răcit […].” Voilà!!!

În poezia „Foc” este înfierată trădarea
„Focule curgi, curgi fără măsură, / Arde trădarea, arde-o cu ură”

Sigur că trădarea trebuie distrusă de focul curgând fără măsură. Dar focul ăsta purificator are flăcări care „se înfing ca nişte cuţite în cer”, dar şi
„În limbi nevorbite, portocalii, / Neînţelese decât de copii,”

Trădarea care trebuie distrusă în întregime şi limbile portocalii(!) pe care doar copiii le pot înţelege... ceva nu merge...

După atâta critică, o poezie frumoasă („Da, gândul meu”), cu un crez poetic foarte bine punctat de ultima strofă:
„Să zboare între universuri / Clădite din mai multe versuri,
Mutându-şi viaţa rând cu rând, / Din gând în vers, din vers în gând.”

Apoi dau de versurile :
„Când un bărbat îmbrăţişează o femeie, / Se-nchide-un cerc desferecat de cheie, / Se-nchide către rău,”,

care sunt primele ale poeziei „Rotonda fericirii”. Să ne imaginăm scena: un bărbat îmbrăţişează o femeie cuprinzând-o cu mâinile sale. Se închide astfel cercul. Întrebare: către ce se închide cercul?...

Următoarele două strofe ale aceleiaşi poezii „şchioapătă” şi mai tare. Când un bărbat îmbrăţişează o femeie nu doar cercul se închide către rău. Pot apărea şi fenomene meteorologice:
„Se nasc troiene de zăpadă căzătoare,
Din iarna de omăt şi de visare / A sentimentului de pentru.”

Greu de înţeles pentru muritori cum e cu „sentimentul de pentru”. Nici începutul ultimei strofe nu ne e de prea mare ajutor...
„Pentru, lipsirea de uitare între vii / Şi dorul pentru nenăscuţii tăi copii,”

Virgula pusă după prepozitia „pentru” are acelaşi rol ca nuca bine fixată pe un perete.

Silvana Andrada Tcacenco alternează versurile forţate – doar de dragul rimei îmi face impresia -cu versuri care au impact emoţional, cum este cel de mai jos:
„Mă răsucesc în pântec, visând să mă fac om.”

Poeta luptă pentru fericire, şi e în stare s-o facă pe bune.
‚Aş fi în stare să ucid [...]”

Lucru la care poate ne-am fi aşteptat, dar la ceea ce urmează, nici vorbă!
„Aş fi în stare să ucid sau chiar să mint”

Asta chiar că le depăşeşte pe toate. La orice, dar chiar să mintă, iată ceva care ne-a luat cu totul prin surprindere!

Următorul fragment de poezie:
„precum un animal sălbatic şi de pradă /[...] / Care a încetat definitiv să vadă / Şi zboară doar pentru că încă mai regretă”

mi-a amintit că pe vremea când mergea Ceauşescu la vânătoare de raţe şi rata ţintele mişcătoare, propaganda de partid a inventat o poezie, din care este şi fragmentul următor:
„Priviţi aceste raţe, cum ele încă zboară, / Ce le menţine-n aer, e dragostea de ţară”.

Altă virgulă, tot fără sens, apare şi în ultimul vers al ultimei strofe din poezia („Ce este fericirea”) : „Lăsându-mă să aflu, ce este fericirea.”

„În matca luminii” e o poezie prea plină de sensuri şi de tâlcuri ascunse, de rime găsite doar de dragul rimei.
„În ploaie şi codrii(?), pe aripi de sfinţi, / Puterile lumii cu ambii părinţi,
În care orfană de vis şi pădure, / E doar suferinţa ce ştie să-ndure,”

Semnul de întrebare îmi aparţine. Dacă la „codrii” e destul de clar de ce-am făcut-o, poate îmi descifrează cineva care sunt ambii părinţi ai puterilor lumii.

După toate acestea, din nou un vers de înaltă ţinută:
„Teama ne strânge-n braţe, privirile sunt ude”

Alte poezii remarcabile sunt „Pământul in situ” , „Rondel de trup nevinovat”, deşi în acest rondel e ceva neclar:
„Şi toate cele ce vreodat-am reputat(?), / Ca scenarişti ai propriilor artiste(?),”

Amintirea tatălui e prezentă într-o poezie sentimentală („Un gând”) foarte bine... gândită. Are substanţă, are subiect, are început şi sfârşit, are versificaţie excelentă.

Andrada Tcacenco tinde, evident, spre fericire. De multe ori o atinge, consecinţa firească fiind poezii foarte reuşite, cum este „O floare femeiască”, din care citez prima strofă:
„Am sufletul fântână cu luna în apus / Privesc în juru-mi calmă la toate ce s-au dus / Şi-mi jur visând în sinea-mi la ale vieţii zori, / Să nu culeg vreodată mai mult de două flori,”

În poezia „Speranţe ideale” mă întâmpină un sinonim al cărui rost nu-l înţeleg:
„Alegere, opţiune, speranţe ideale”

Alegere şi opţiune sunt sinonime. Urmează, din fericire, versuri măiestrit construite în poezia „Ca un mine”, cum sunt următoarele:
„Căruntă-mi umblă clipa, de parcă n-ar fi fost, / Ursita-i e alături, ca rostul fără rost,”

Poezii foarte bine realizate stilistic – după părerea mea – sunt: „Fracţiuni de împlinire”, „În locul meu”, „Un ideal”. Din ultima redau ultima strofă:
„Sărut, îmbrăţişare, abandon în tine, / Eu veşnic scufundată definitiv în tine, / Tu, o visare plutind pe-al mării mele val / Tu nu eşti o iubire, tu eşti un ideal.”

Poeta are multe momente de melancolie. Visează la fiinţa iubită, o vede, o doreşte...
„Aicea pe pământ, / Aievea sau în gând, / Te văd ades plângând / Şi mă trezesc visând.”

O poezie cu versuri extrem de scurte, cu strofe de câte trei versuri, absolut excepţională, cu un mesaj clar, cu o versificaţie foarte cursivă, este „Trup cu trăire”. Primele două strofe pot fi convingătoare pentru cele spuse.
„Karmă târzie / Vis, poezie / Precum o undă, / În lumea dată / Înstrăinată / Şi muribundă, / Dreptele linii / Sursa luminii / Ca năzuinţă,”.

Într-un editorial pe care l-am citit în „Informaţia Zilei de Maramureş”, scrie: „Andrada Silvana [...] își scrie cu umilință și blândețe poemele, de parcă ar fi o balerină ce merge pe poante nu pentru a sublinia măreția dansului, ci pentru a nu deranja lemnul scenei.”
(http://www.ifz.ro/poezia-ca-si-confesiune-interioara-de-suflet-silvana-andrada-tcacenco-adopta-ma-padure/html)

Este cea mai puternică impresie pe care o lasă Silvana Andrada Tcacenco, o poetă care tinde spre fericire!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News