"Dacă mă veți trimite în Cameră, voi lua cu mine opera lui Caragiale şi voi cita din ea ori de câte ori va fi nevoie!”

Promitea prin 1990 autorul cărţii şi chiar a făcut-o. Politica-i una, recenzia unei cărţi e alta. Aşadar, voi începe prezentarea acestei cărţi citând câteva fraze...de la sfârşitul ei, dar care mi se par a-şi găsi locul cuvenit şi la începutul comentariului, pentru că ne raportează foarte exact pe noi toţi faţă de unicul Caragiale. Ştefan Cazimir spune:
„Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales în ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbeşte despre noi.[...]. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternităţii.”

Cartea e un reper excelent pentru cei care studiază universul operei lui Caragiale. Am întâlnit în ea totuşi nişte pasaje care mi s-au părut în plus: prea deasa referire la o noţiune de fizică numită entropie. Două dintre ele sunt următoarele:
„Noţiunea fizică de entropie, aplicabilă sistemelor naturale închise, exprimă tendința omogenizării componenetelor prin anularea spontană a diferenţelor de temperatură.”
„Orizontul intelectual al omului-kitsch este o imagine a universului kitsch, reflectându-i fidel tendinţele entropice.”

În rest, când e vorba despre înfăţişarea modului cum este prezent kitschul în opera lui Caragiale – cu voia scriitorului, sper că nimeni nu se îndoieşte de asta! – Ştefan Cazimir e admirabil! În deschiderea studiului fostului preşedinte al Partidului Liber Schimbist din Parlamentul României din 1990 sunt trecute în evidenţă şi alte păreri ale unor personalităţi despre fenomenul care pare fără sfârşit numit kitsch. De exemplu, Nicolae Iorga remarca aspecte criticabile în statuia lui Alexandru Lahovari:
„...un domn gras, în redingotă, cu capul gol, care pare foarte grăbit, şi spre care o femeie, într-o atitudine care cheamă toată atenţia asupră-i, întinde arhiuzata, cu prisosinţă ieşita din modă „palmă” clasică, ramura de palmier a triumfătorilor[...].”

Întâmplarea a făcut să citesc de curând romanul lui Ion Minulescu „Roşu, galben şi albastru”. Şi acolo am întâlnit aceeaşi critică acidă faţă de statuile Bucureştiului (interbelic):
„Statuile, din grădina Ateneului mai ales, parcă sunt un joc de popice. Mai lipseşte butoiul cu bere, untul proaspăt şi legătura cu ridichi de lună.”

Tot Minulescu mai scrie că:
„Aproape la fiecare colţ de stradă, statuile marilor oameni care îl cinstiseră în viaţă, se întrec, care mai de care, să-l necinstească după moarte. [...] ce rost mai au statuile astea oribile, cu care li se tulbură eternitatea somnului de pe lumea cealaltă?... Ce bine e să nu fii erou!... Scapi de admiraţia urmaşilor şi de răsplata statuii inevitabile, cu care ţi se denaturează şi figura şi activitatea vieţii.”

În cuprinsul lucrării, Ştefan Cazimir revine la comentariile acide pe care le face Caragiale despre statuile nereuşite din capitală (parcă numai acolo ar fi...). Dramaturgul, imaginându-şi că un arhelog al viitorului va descoperi ruinele Bucureştiului, va fi înclinat să spună că acolo a trăit
„un popor care, deşi nu iubea luxul, îl suplinea totuşi cu mult bun-gust; că dispreţuia piatra şi bronzul, dar le înlocuia cu mult succes prin teracotă şi tinichea, [...] neavând destui bolovani pe gârlă, cultiva cu multă pricepere fabricaţiunea pietrii artificiale.”

Caragiale merge mai departe cu imaginaţia, observă Ştefan Cazimir în alt capitol al studiului său, prezentându-ne un studiu despre cum ar trebui să arate un monument închinat lui Ion Brătianu. Trec peste descrierea amănunţită făcută de autorul „Schiţelor” şi citez doar concluzia autorului cărţii:
„Partidului liberal patronând înavuţirea fără scrupule a clientelei şi aşternând bazele kitschului autohton i se oferea astfel un monument pe măsură, după cele mai stricte canoane ale genului.”

Trebuie de precizat că autorul afirmă că opera lui Caragiale
„...e un vast studiu dedicat fenomenului kitsch, cauzelor, formelor şi manifestărilor lui.”

Profesorul Cazimir spune că autorul „Schiţelor” a găsit un sinonim „sugestiv şi eficient” pentru cuvântul „moft”, care vine din turcă, unde are sensul de „gratuit” sau „ ieftin”. Să ne amintim că revista umoristică „Moftul român” a fost înfiinţată de Caragiale în 1893, că la ea au colaborat Emil Gârleanu, Ion Al. Brătescu-Voineşti, Al Cazaban şi alţii, iar moftangiul nu e un tip exclusiv românesc. Pentru a-l deosebi de moftangiii altora, revista s-a numit „Moftul român”.

Un argument pentru universalitatea kitschului este părerea lui Jerome K. Jerome:
„În America poţi exprima orice opinie, cu condiţia să fie la fel cu a tuturora.”

Concluzia lui Ştefan Cazimir este extrem de tăioasă:
„Kitschul instituie o Americă „sans rivages”.”,

care mai observă că „moft” înseamnă
„lucru lipsit de valoare, conţinut, importanţă, având doar aparenţa unei anumite valori sau importanţe.”

Interesantă este constatarea autorului că mahalaua lui Caragiale nu e o categorie socială, e o categorie sufletească.
„E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale: şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi [...].”

Intrat deja din plin în analiza kitschului caragialesc, autorul remarcă apariţia în opera studiată a omului-kitsch şi relaţia lui cu arta, în dublă calitate, de colecţionar şi de creator. Cel mai bun exemplu îl dau bărbierii, cu înclinaţii spre actorie, spre poezie sau spre muzică. Nenea Iancu avea un bărbier, chir Năstase Ştirbu, care se credea şi pictor. Neîntrecutul Caragiale descrie un tablou pictat de Ştirbu:
„Dincoace de apă e un cioban, care păzeşte nişte dobitoace, ce nu se află trecute încă în istoria naturală: dacă n-ar părea că sunt porci, ar semăna că sunt oi.”

Absolut extraordinară este trecerea pe care profesorul Ştefan Cazimir o face de la chir Năstase la atitudinea anti-kitsch pe care a avut-o Caragiale în toată opera lui, care spunea:
„Am admirat destul tăria lui chir Năstase în perspectivă, şi o admir de câte ori mă rade, căci mă pune cu faţa spre opera lui; ştie că-mi place.”

Cazimir completează:
„Aşa îl vedem de aici încolo pe Caragiale, din primăvară până în toamnă: cu faţa spre kitsch, ca spre un izvor constant de plăceri complexe şi de intuiţii fundamentale. În privirea lui, scânteia ironică anunţă declanşarea procesului creator.”

„...din primăvară până în toamnă”, aluzie cât se poate de evidentă la articolul „1907. Din primăvară până-n toamnă”, scris de I.L. Caragiale. Revenind la prezentarea cărţii lui Ştefan Cazimir, e de remarcat că autorul studiului „Caragiale faţă cu kitschul” subliniază că
„Marea artă a scriitorului stă în reliefarea lipsei de relief. Linia majoră a operei lui o dă studiul uniformizării ca proces şi ca rezultat.”

Afirmaţia de mai sus e argumentată cu replicile lui Rică Venturiano, Conu Leonida şi Caţavencu. Şi acest capitol se încheie printr-un joc de cuvinte şi implicit de idei care pur şi simplu îndeamnă cititorul la parcurgerea altor pagini din interesanta carte. Citesc la sfârşitul capitolului legătura pe care o face Caragiale între „moft” şi „opinia publică”:
„Când ajunse în vârstă Moftul, doica lui, Presa, îl însură cu Opinia, o tânără fată mai mult sau mai puţin publică.” („Moftul-Studiu de mitologie populară”)

Un punct de vedere al marelui Caragiale, scos în evidenţă de Ştefan Cazimir, care este de o mare actualitate şi azi, ceva cu care ne întâlnim în toate - sau aproape în toate - studiile literare. Se preferă forma mai acoperitoare într-o mulţime imposibil de delimitat „noi” , cu disiparea implicită a răspunderii în „noi” în locul mult mai curajosului „eu”. Plecând de la un dialog epistolar între Vlahuţă – adeptul lui „noi” şi Caragiale - adeptul lui „eu”, autorul cărţii îl citează pe autorul piesei de teatru „O scrisoare pierdută” care, adresând câteva cuvinte unui tânăr aspirant al literaturii române, îi spune:
„Du-te, dacă eşti amator de ceai foarte blond, în toate saloanele literare, dar nu fă nicăieri purici. Altminteri, dacă te lipeşti undeva, vei face prin tine pe alţii să poată zice noi, ajungând prin aceasta tu însuţi să nu mai poţi zice multă vreme: eu!”

Spiritul de observaţie extrem de dezvoltat i-a ajutat mult lui Caragiale pentru a-şi „confecţiona” personajele. Despre el însuşi spunea:
„simt enorm şi văz monstruos”

Kitschul în vasta operă a lui Caragiale se manifestă şi în modul cum se raportează oamenii la ce-i în jurul lor. Acesta afirma că
„Omul simplu se uită pe sine ca să se uite la lucruri; omul cu pretenţii nu se poate uita la un lucru uitându-se pe sine.”

Autorul studiului mai observă că în lumea artelor lucrurile sunt teribil de amestecate:
„valorile şi nonvalorile convieţuiesc haotic şi tandru, diversităţii formelor de relief îi ia locul un şes fără margini, Robaudi şi Paderewsky sunt urcaţi pe acelaşi soclu.”

Într-adevăr, Alcide Théophile Robaudi, pictor şi ilustrator francez şi Ignacy Paderewski (se pare că forma corectă a numelui este cu „i” la sfârşit, nu cu „y”) pianist şi important om politic polonez nu pot încăpea pe acelaşi soclu. Despre Paderewski aminteşte şi scriitorul George Mihail Vlădescu în romanul său „Menuetul”.

Caragiale, pus odată să vorbească despre artă în faţa unui public feminin, a dat un exemplu din arta cizmăriei. Şi în acest exemplu kitschul se reliefează cu uşurinţă numai din alăturarea unor termeni atât de diferiţi, artă şi cizmărie. Genialul scriitor din Haimanale, zice Ştefan Cazimir,
„cel care studiase kitschul pe toate căile posibile a vrut poate, din curiozitate experimentală, să-l cunoască din interior.”

Mai departe ideea exprimată în textul de mai sus îşi găseşte o continuare absolut superbă găsită de Ştefan Cazimir într-un fragment din „O făclie de Paşte”:
„Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte...”

Secretul subtil al naturii umane n-a fost nicidecum un secret pentru cel mai mare dramaturg român. Poate că a văzut monstruos şi a simţit enorm – aşa cum spune – tot ce se întâmplă în jurul său. Caragiale, în toată opera sa, ne-a prezentat aşa cum suntem. Ştefan Cazimir ni l-a prezentat pe Caragiale aşa cum poate nu l-am ştiut.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News