Elegant şi melancolic, patetic sau vulcanic, autorul spune
„Sărut amintiri neprăfuite-n vreme / icoana ta-mi creşte-n priviri insomnii/ [...] treci printre şoapte cometic / răsădindu-mi în suflet privelişti siderale.”

„Se va naşte-ntr-o mare de şoapte o slovă” ne anunţă poetul. La Salman Rushdie ne întâlnim cu şuvoaie de cuvinte, cu şuvoaie de poveşti:
„...Oceanul cu Şuvoaie de Poveşti era de fapt cea mai mare bibliotecă din univers. Şi pentru că erau sub formă fluidă, poveştile aveau puterea de a se schimba, de a se transforma în noi ver¬siuni ale lor însele, de a se uni cu alte povestiri devenind astfel mereu alte şi alte istorii;[...]”

Primul vers din „Împlinirea cuvintelor” m-a purtat la „Harun şi marea de poveşti” din care am citat mai înainte. Din şoapte se naşte o slovă. Să ne bucurăm că putem citi slovele roşiianice. În ele, cu ele, cuvintele îşi găsesc împlinirea. Sunt destule argumente poetice pe care le găsesc în frumoasa carte de poezii.

Volumul de versuri e scris în două limbi. În cea a lui Dante româneştile versuri „cântă” atât de frumos...Remarc aproape în fiecare poezie versuri care se repetă. Acest lucru dă senzaţia de ciclicitate, de revenire infinită la condiţiile primordiale. Până la urmă, viaţa nu se schimbă. Oamenii, da...Ei vin, pleacă, dar sentimentele, aspiraţiile, regretele, dorinţele sunt neschimbate. De fiecare dată „plânsul se-nchide-n priviri şi-ntre gene.”

În acelaşi timp,
„Poemul se face ţăndări la picioarele noastre/ [...] / femeia plimbă în lesă priviri obosite”

Se simte atâta tristete în aceste versuri...Senzaţia că nici privirea nu mai zboară liberă e aproape palpabilă.

„Se va naşte-ntr-o mare de şoapte o slovă”. Zice ultimul vers al poeziei, acelaşi cu primul, acelaşi cu titlul. E un preambul pentru ideea principală a volumului de versuri că nimic nou n-a apărut în lumea sentimentală a omenirii, în modul cum apare un poem, iniţiat întâi în gânduri, în şoapte alături de fiinţa iubită.

În „Poemul din vara aceasta, iubito” sunt sintetizate în excepţionale stihuri cele trei momente fundamentale ale existenţei umane.
„Poemul din vara aceasta se va naşte dimineaţa iubito/[...]
Vom fi pe rând părinţi ursitoare sau fraţi”

Poemul se poate naşte vara, atunci poetul şi iubita spun că
„vom fi de faţă când umbra va cuceri cu tristeţe pământul/ [...]
Încet vom ascunde-n cuvânt silaba adormită.”

Sau seara, când
„licărul stelelor apuse-ntre ceruri va ajunge prea târziu până la noi”

Apoi vine concluzia finală, dură, întotdeauna aceeaşi: mereu va fi altcineva dacă nu vom fi noi...
„Poemul din vara aceasta se va naşte chiar şi fără de noi iubito!”

Florilor şi femeilor le trece frumuseţea. Rămâne
„...amintirea / unei frumuseţi în care nimeni nu mai crede.”

Nimic nu se mai poate spune...

Altă parte a volumului de versuri e dedicată relaţiei omului cu Dumnezeu. În sinea sa, poetul, sau mai exact eul său auctorial (exprimare uşor bombastică, des folosită azi şi pe care voi încerca s-o evit pe cât posibil în viitor), la granița aproape neobservabilă dintre raţiune şi oniric, are probleme de conştiinţă:
„în patul meu cu vedere-nspre somn tresăream / gândul depărtării de Dumnezeu mă durea [...]”

Ioan Romeo Roşiianu ştie şi ne spune
„că-ntr-o şoaptă de zâmbet voi frânge visul cu care credeam
că ştiu să renasc de fiecare dată mai puţin înfrânt”

În poezia „Pe cearceaful Poetului” (cu care am început comentariul cărţii de faţă), autorul pare a a ne face confidenţe:
„Pe cearceaful Poetului o virgină la suflet şi-a lăsat / o amprentă de sânge şi lacrimi/ o mulţime de şoapte surâsuri şi taine”

Versuri care-mi aduc aminte de Tudor Arghezi, care în poezia „Testament” spunea:
„Întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea.”

Cele două poezii au mesaje diferite de transmis, şi totuşi ceva le apropie: ideea sacrificiului. Să nu uităm că din pătimiri se naşte poezia adevărată!

Pentru poet, iubita îi este
„scut protector de îngheţuri”, „raza de soare ce mi-ai sădit în vise”

Autorul e uneori visător, alteori are fireştile slăbiciuni omeneşti, transformate ireversibil în angoase pe măsura scurgerii timpului său:
„până ieri nu-mi era tare teamă de moarte / astăzi mi-e mai mult decât ieri
mai puţin decât mâine îmi e.”

Până atunci mai are destul timp. Ne spune că
„mi-e dor să adorm lângă inima mea / mângâi amintirea şi umbra iubitei”

I.R. Roşiianu are un mod care poate fi uneori extrem de „tăios” de a vedea etapele existenţei sale şi-i spune iubitei:
„Dacă n-ai fi fost tu ar fi fost altcineva în viata mea / altcineva ar fi avut căderea să mă-ntristeze / altcineva m-ar fi făcut nefericit, altcineva m-ar fi / întors cu faţa spre Dumnezeu şi spre bine.”

Singurul lucru care-ar putea fi spus este că are dreptate...

În „Împlinirea cuvintelor” sunt întâmpinat de versuri care-mi produc o imensă bucurie. Cum să nu fie aşa, când citesc
„Ai plecat într-o dimineaţă cu noapte în ea / erau franjuri de vrajă între margini de stea” ?

Plecarea fiinţei dragi lasă urme adânci în sufletul poetului, dar este şi momentul unei excelente inovaţii prin folosirea verbului a fi la cele trei timpuri fundamentale:
„Unde erai când inima mea era tristă / unde eşti când inima mea este tristă
unde vei fi când inima mea va fi tristă?”

„Ai plecat într-o dimineaţă cu noapte în ea”...Puţine lucruri pot fi spuse atât de limpede şi care să pună pe gânduri! Îmi pare că universul întreg ar putea încăpea în acest vers!

Nimeni altul nu putea scrie aşa ceva, doar acela pentru care
„De-acum toţi copacii se pot dezbrăca / în public umbra nu-mi mai face trebuinţă
nimic nu mai răneşte făptura ce-şi plânge / în suflet iubirea pierdută şi visul uscat.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News