„În amiaza vieţii- partea a doua″, îl întâlnim pe Nicolae Iuga profesorul de liceu, devenit apoi profesor universitar , ne amintim – acum cu nostalgie, dar atunci au fost ani în care era imposibil să ne înţelegem unii cu alţii – de primele luni de democraţie care s-a transformat în ură între mineri şi intelectualitate. Ne sunt deschise larg uşile din culisele Inspectoratului Şcolar Maramureş şi descoperim acolo lucruri inedite. Retrăim interesantele apariţii ale ziarului „Jurnalul de Sighet″, care a deranjat pe mulţi, dar a bucurat pe şi mai mulţi. În aceeaşi carte, autorul îşi prezintă, în scurte rezumate, cărţile scrise.
Nicolae Iuga a ştiut ce vrea pe plan profesional. Talentul scriitoricesc, excelentul profesor de liceu şi mai apoi, filosoful de prestigiu cu galoane universitare dintre cele mai râvnite, fac din autor un nume pe care, cand îl vezi trecut pe o carte, ar fi bine să n-o ocoleşti, pentru că, vorba aia, „nici nu ştii ce pierzi!″.
Cartea începe cu retrăirea tumultuoaselor evenimente de după 1989, în care autorul a fost implicat. Se opreşte la consecinţele votului din 20 mai 1990, la mineriada din Bucureşti din 13-15 iunie 1990, la Antonie Iorgovan şi accesul acestuia „pe uşa din dos″ în Parlamentul anului 1990. Iorgovan, cel care-i autorul Constituţiei, n-a luat admiterea de la Facultatea de Drept din Bucureşti. A ajuns student acolo prin transfer de la o şcoală de ofiţeri. Trimis în Parlament prin jocul Securităţii, Iorgovan e cel care a introdus un articol în Constituţie care consfinţeste că forma de guvernământ în România e republica şi că aceasta „nu poate constitui obiect de revizuire, deci adio revenirea la monarhie″. Un regret pe care-l resimt şi eu, semnatarul acestor impresii despre cartea lui Nicolae Iuga.
Pe vremea când autorul era profesor de filosofie la (acum) Colegiul Naţional „Dragoş Vodă″, se ocupa şi cu redactarea ziarului, deci ca profesor avea doar jumătate de normă. „...intram în şcoală numai cât să îmi ţin orele, îmi spuneam poezia şi apoi dispăream″. Oare chiar aşa să fi fost? Foştii lui elevi spun că era o plăcere ora cu profesorul Nicolae Iuga. Nu erau „poezii″, orele lui erau adevărate prelegeri care au prins foarte bine unor tineri de 17-18 ani.
Pe Nicolae Iuga nu te poţi supăra. Sau, chiar dacă o faci, îţi trece repede. Tot repede i-a trecut supărarea şi fostului primar Gheorghe Filipciuc. Redactorul şef al ziarului „Jurnalul de Sighet″ a publicat o poză cu primarul Filipciuc printre boi, la expozitia anuală cu vaci din rasa „bruna de Maramureş″. În poză, doar fostul primar şi câţiva boi. Sub poză, textul: „Domnul primarFilipciuc, al treilea din stânga″.
Enervat de textul explicativ al pozei, fostul primar Filipciuc s-a enervat, dar repede enervarea i s-a transformat în acceptarea unei glume făcute de un om pe care - cum spuneam – nu te poţi supăra. Şi chiar dacă te superi, îţi trece repede!
Sunt şi alţi primari, prefecţi sau inspectori şcolari generali, pe care autorul ni-i readuce, după ani, în prim-plan. Citez doar un mic pasaj din carte. Fostul primar Petru Godja spunea de multe ori unui apropiat: „Dănuţ, pune primăria pe pilot automat!″. Adică primăria putea merge şi fără prezenţa primarului. Interesant, nu?...
Cartea cuprinde şi o selecţie făcută de autor din editorialele sale scrise pentru „Jurnalul de Sighet″. Dintre toate, aleg două. Prima e din 2004: „Istoria modernă a României, de la fanarioţi încoace, oscilează – cum a zis un istoric cunoscut – între bacşiş şi hatâr″. Cine ar putea zice că în 2021 nu se potriveşte?...
Al doilea editorial semnat Nicolae Iuga asupra căruia vreau să mă opresc e din iulie 2005. Pe scurt: atunci au fost inundaţii în sudul Moldovei şi în Muntenia. Supravieţuitorii au preferat să rămână în casele inundate şi aflate în pericol major de prăbuşire pentru a-şi apăra minima agoniseală de „vizitele″ hoţilor. „Oameni aflaţi într-o sărăcie cumplită preferă să-şi rişte viaţa spre a-şi păzi puţinele bunuri, iar alţi oameni sunt în stare în vreme de teribilă nenorocire, să fure de la semenii lor lucruri de o valoare derizorie. Hoţie în loc de solidaritate, pe timp de catastrofă. Faptul în sine este ceva terifiant şi se refuză oricărui comentariu″.
Acum, după 16 ani, într-o situaţie similară oamenii şi-ar abandona casele în pericol de prăbuşire, şi ar face-o cu inima împăcată, convinşi că nimeni nu le va face „vizite″ în timp ce ei sunt plecaţi de-acasă, mânaţi de un singur imbold: supravieţuirea ? Întrebarea pe care mi-o pun este, la rându-i, „ceva terifiant şi se refuză oricărui comentariu″.
Trec peste perioada ascensiunii universitare, evovocată cu acelaşi stil ironic, câteodată caustic şi întotdeauna cu detaşarea omului care-şi ştie valoarea, îşi asumă faptele. Nicolae Iuga a reuşit să treacă peste toate barierele care i s-au pus în cale şi să devină profesor universitar, cu doctoratul în filosofie sub îndrumarea lui Andrei Marga.
Autorului nu-i putea scăpa momentul actual, plin de o stupizenie desăvârşită în care se află omenirea. Citez: „...la cetăţeanul de culoare, ca să nu-l jigneşti, să nu-i mai spui „negru″, ci „afro-american″, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu″, ci „agent de întreţinere a suprafeţelor″, gunoierului [...] [trebuie să-i spui] „tehnician de igienizare″, infractorul devine „cetăţean cu o morală alternativă″, analfabetul sau idiotul este o „persoană cu nevoi educaţionale speciale″.
Autorul atrage atenţia că „Până la un punct, chestiunea poate fi considerată ca una care ţine de stupizenia umană şi de amorul involuntar, dar gluma se termină repede şi pe nesimţite, recomandările cu privire la ce nu trebuie să spunem devin obligaţii cu privire la ce trebuie să spunem, devin imperative juridice [...], ironia poate deveni articol de lege penală, tactul comportamental faţă de minorităţile sexuale de exemplu devine obligaţia impunerii agresive a acestora în detrimentul majorităţii″, etc.
Nicolae Iuga atrage atenţia că orice cuvinte „ocolitoare″ am folosi, şi cele noi ajung să fie blamate şi trecute la indexul cuvintelor pe care nu-i bine să le rostim, şi asta se va întâmpla atât timp cât faptele oamenilor vor fi aceleaşi, adică reprobabile, anormale.
Concluzia acestei prezentări: o carte excelentă, dar acum, în finalul prezentării, simt nevoia să mă dezic de autor, care pe ultima pagină a cărţii sale spune că pentru un scriitor „problema efectului cărţilor sale nu îl mai priveşte pe autor, ci este la mâna unui destin suprapersonal″.
Eu am convingerea că o carte bine scrisă, bine argumentată cum este „În amiaza vieţii-partea a doua″ nu are ce aştepta de la mâna unui destin suprapersonal. Cartea aceasta are, prin modul cum a fost concepută şi scrisă, un loc rezervat în orice bibliotecă. E suficient s-o vezi pe raft şi un val de emoţii pozitive te învăluie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News