Romanul scriitorului născut la Baia Mare în 1901 şi decedat la Budapesta în 1975 m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva vechea noastră zicală „prima impresie contează” n-ar putea fi reformulată în „ultima impresie contează”.
Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri: întoarcerea lui Kertész János după 7ani de prizonierat în Siberia, cu încercarea de readaptare la societatea pe care o găseşte schimbată, relaţiile tensionate cu soţia sa şi evoluţia fiicei sale Ágnes ca medicinistă şi în viaţa ei privată. E interesant de observat că romanul are o desfăşurare care începe cu o plimbare între Ágnes şi Halmi Feri, şi el student la medicină şi se încheie cu aceleaşi două personaje. Între cei doi era o legătură numai de ei ştiută.
„...faptul că în dosul frunţii acestui tânăr serios, cu nasul mare, sălăşuiau aceleaşi imagini dragi, grădinile de zarzavat, căpiţele de fân, şura şi grajdul, idilizate în imaginaţia ei de orăşancă şi ridicate la rang de poezie, crease între ei o intimitate atât de profundă, de parcă ar fi fost amândoi în posesia unei taine despre care toţi ceilalţi colegi habar n-aveau.”
La un moment dat – zice Németh László - „Ágnes o luă pe bulevardul [Andrássy] ce se pierdea în noapte [...]. Mergea pe banda care în copilăria ei era destinată „exclusiv pentru călăreţi”.”
Peste aproximativ 100 de ani, banda pentru călăreţi va avea altă destinaţie: pentru biciclişti.
Şapte ani sunt mulţi...suficient de mulţi astfel ca doamna Kertész să-şi găsească un amant, pe Lackovics, care s-ar apropia şi de fiica ei, doar că „Graba cu care se ridică Lackovics [...] păşind în întâmpinarea ei, o agasă pe Ágnes cu atât mai mult cu cât, la prima lor întâlnire, se simţise chiar măgulită de elasticitatea şi gestica poate puţin prea largă a tânărului venit în întâmpinarea ei, ca şi de atitudinea lui reverenţioasă, deşi uşor rigidă, şi de complimentele spumoase care, după obişnuita strângere de mână, se transformaseră curând într-o explozie de linguşeli şi dezmierdări dulcege.”
Să nu ne mirăm de respingerea sau mai bine zis de repulsia pe care o manifestă Ágnes pentru cineva care a vrut să-i ia locul tatălui ei şi care, pe deasupra, mai este şi scund şi crăcănat...Mai mult, tânăra şi frumoasa Ágnes se gândeşte că „prezenţa discretă, mascată chiar, a tânărului acela atât de trist şi parcă îndurerat, o înduioşă, dar îi dădu în acelaşi timp şi un gust amar, de parcă interesul tânărului taciturn ar fi aşternut peste ea un ham ori un arcan sufocant, insuportabil.”
Un lucru e sigur: doamna Kertész îl suportă din ce în ce mai greu lângă ea pe domnul Kertész, profesor de gimnaziu: „Nici mila, nici prefăcătoria n-o caracterizau într-atât pe maică-sa încât s-o determine să-l accepte lângă ea în pat.”
Nici sentimentele profesorului Kertész János nu rămân neschimbate. El vorbeşte despre soţia sa în prezenţa fiicei numind-o „mămuca” , apoi devine „maică-ta” şi pe urmă „nevastă-mea”.
Autorul subliniază că această schimbare de adresare „se rezumă parcă la relaţiile juridice”.
Mai mult, în jurnal ţinut de „Kertész János, profesor de gimnaziu de stat, început la 14 septembrie 1898”, scrie: „Mă îngrozesc când mă gândesc pe ce vulcan mizerabil mi-am clădit fericirea.”
Cu toate acestea, dl. Kertész e înţelegător faţă de dna Kertész: „Ea avea nevoie de multă răbdare şi dragoste [...]. Or, în timpul războiului, absenţa mea a lipsit-o tocmai de ceea ce avea mai multă nevoie.”
Ágnes vede în sentimentele pe care tatăl său le mai are faţă de soţie prin ochii studentei la medicină „...el o tratase pe nevastă-sa ca pe o bolnavă. Firea ei impulsivă îl făcuse să nu observe la ea lipsa sentimentelor de dragoste, astfel încât, asemenea unui fermier înlănţuit de ea, avusese tăria să se bucure de rarele momente însorite ale existenţei sale şi să-i suporte capricioasele accese de furie.”
Întors din prizonierat, tatăl lui Ágnes nu scapă nicio ocazie de a povesti cele pătimite. „ Şi cu cât se ambala mai mult, cu atât mai tulburătoare devenea trecerea de la un subiect la altul, [...] dar în realitate se dovedea a nu fi altceva decât un şuvoi nestăvilit ce-şi căuta matca, azvârlind amintirile la suprafaţă ca pe nişte cadavre sau acoperişuri smulse de viitură.”
Speranţa împăcării între soţi apare spre sfârşitul romanului. „Până nu de mult ea nu fusese decât madam Kertész, atâta tot, soţia profesorului de gimnaziu şi, oricât de mult îl ura pe soţul ei, firavele raze de lumină pe care i le oferise viaţa le datora lui [...].”
Din nou, apar acele „firave raze de lumină” sub forma unor zâmbete cu subînţeles.
Romanul se încheie cu o îmbrătişare şi cu sărutul pe frunte de la Ágnes pentru Feri. „Era, aşadar, momentul să-l convingă că lumea exista, la urma urmelor, şi pentru el şi să azvârle, să izbească cu el de perete, aşa cum procedase şi prinţesa din basm cu prinţul fermecat, transformat în broască.”
Erau un sărut şi o îmbrătişare şi pentru maică-sa, pentru tatăl său, dar şi pentru toţi bolnavii din spital, pentru întreaga omenire, „omenirea asta şchioapă, căreia trebuie să-i dai credinţă ca să poată alerga, având totodată grijă să nu se împiedice cumva de propria-i infirmitate.”
Tocmai această ultimă frază m-a făcut să spun că ultima impresie contează. „Îndurare” are multe pagini de etimologie şi de abordări medicale specifice începutului secolului al XX-lea, dar ce mai contează aceste divagaţii de la esenţa narativă a romanului, când încheierea spune atât de clar care-i calea...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News