Voronca s-a sinucis pe 8 aprilie 1946, la Paris. Saşa Panӑ, şi el un reprezentant major al literaturii avangardiste, spunea despre cel care a scris „Mic manual de fericire perfectӑ”: „Tranziţiile de la maximӑ exuberanţӑ la tristeţӑ se produceau asemenea comutatorului electric care aprinde sau întrerupe lumina brusc. Instantaneu se înnora, brusc se înviora”. (Citat din „Narcotice în cultura românӑ” de Andrei Oişteanu)

Cartea, scrisӑ în anii rӑzboiului, pe când activa în Rezistenţa francezӑ, este „un imn, un argument de fermecӑtoare poezie pentru viaţӑ, pentru om, de adoraţie şi de recunoştinţӑ pentru plantele, animalele şi toate lucrurile mӑrunte sau mari în mijlocul cӑrora trӑim şi care pot fi, sunt – dacӑ le privim cu ochii poetului – izvoare neîntrerupte de fericire”.

Omul, la apariţia cӑruia „lumea a sunat din toate trompetele, focuri de bucurie se aprinseserӑ între ceruri şi pӑmânturi, valuri de mari veselii apӑruserӑ la orizont”, la începuturi, „se împleticea atunci, avea aerul cӑ ar cӑuta marginile universului”.

Mai târziu, a început sӑ(-şi) caute fericirea, care ar fi putut fi „ba imaginea unei femei, ba ecoul unui cântec, ba cheile unui regat, ba un scӑldat vesel în iezӑtura unei vacanţe”.

Iubirea idealӑ a unui „...bӑrbat singur care rӑtӑceşte prin casӑ în cӑutarea vreunei pietre preţioase cӑzute din inelul trecutului sӑu”, amintindu-şi mereu cӑ „vântul ducea cu el cuvintele de pe buzele ei sincere”, amintindu-şi de femeia care „duce înaintea ei, la înӑlţimea frunţii, lampa fumegândӑ a inimii sale”.

Voronca, clamându-şi dragostea într-un mod atât de tulburӑtor: „Şi dacӑ noaptea mӑ nӑvӑleşte ca o apӑ ce urcӑ şi nu mai rӑmâne din mine decât puţin din fruntea mea, toatӑ fiinţa ta se adunӑ tocmai în acest puţin din mine”, în stare sӑ iubeascӑ pânӑ la sfârşitul sfârşitului („Dacӑ nu-mi rӑmâne decât un foarte mic suflu de viaţӑ, respiraţia ta limpede şi largӑ mai vibreazӑ în acest suflu”), se întreabӑ dacӑ nu cumva „...acesta e secretul oricӑrei fericiri? Sӑ aducem imaginaţia la proprţiile realitӑţii sau realitatea la acelea ale imaginaţiei”.

Atingerea idealului, sau „sӑ faci ca trӑsӑturile femeii pe care o îmbrӑţişezi sӑ se suprapunӑ acelora ale femeii visate”, în timp ce „alţi oameni, singuri, ca şi el, se pierd pe cӑrӑrile unor iluzorii fericiri”, o cӑutare fӑrӑ rӑspuns cert în cartea lui Voronca, pentru cӑ nici nu existӑ un rӑspuns pentru aşa ceva.

Pot exista încercӑri, de pildӑ „sӑ iasӑ omul din coaja însingurӑrii şi sӑ încerce sӑ pӑtrundӑ în inima lumii, în loc sӑ facӑ sӑ intre lumea în inima sa”. Inima, pe care scriitorul o vede ca pe „o vârtelniţӑ care toarce lâna roşie a sângelui”.

În cӑutarea fericirii perfecte poate fi orice vietate. „Departe de lumina astrelor, într-o crӑpӑturӑ a pӑmântului, furnica zideşte un univers pe care celӑlalt univers, adevӑratul, îl ignoreazӑ”. Nu înţelegem cӑ idealul poate avea diferite forme, nu ne intereseazӑ cӑ „aceste firişoare de paie, aceste mititele aşchii, cui i-ar fi trebuit, când arbori mӑreţi se înӑlţau pe marginea aleilor, când flori cu mirosuri muzicale înveseleau câmpiile?”
Şi iar Ilarie Voronca se întoarce la idealul sӑu, la fericirea de neatins: „...eu, la fel de încӑpӑţânat, la fel de avar ca o furnicӑ, tiram puţinӑ strӑlucire sau puţinӑ umbrӑ cӑzutӑ de pe silueta ta”.

Autorul ştie prea bine cӑ nu putem atinge fericirea perfectӑ. Tot ce putem face este „sӑ retragem din trecut, ca dintr-o corabie scufundatӑ, nu ceea ce ar putea înnegri prezentul, ci ornamentele şi podoabele încӑ neatacate de ruginӑ”.

Cred cӑ fiecare are ornamente nepreţuite de care memoria noastrӑ are grijӑ…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News