„Titlul românesc, „Nicio artă”, este corect dar Györfi-Deák György mi-a dat și un sens pe care-l percep mai aproape de spiritul cărții și al universului ei: „fărӑ fasoane”. ” (Marius Dobrin în corbiialbi.ro)

Eu rӑmân la pӑrerea cӑ autorul a dorit ca romanul sӑ nu poatӑ fi încadrat în totalitate în niciun curent literar, în niciun stil. „Nicio artӑ” este o curgere continuӑ de amintiri, luӑri de poziţie socialӑ, de duioşie, de regrete, de mândrie sportivo-patrioticӑ, de superbe fragmente de literaturӑ de cea mai bunӑ calitate. Şi nu sunt sigur cӑ i-am gӑsit toate aspectele posibile acestei cӑrţi…

Ce zice Esterházy Péter despre poporul sӑu se potriveşte şi pe la alţii…„Nu-mi dau seama de ce un popor atât de talentat n-ar putea avea o mafie independentӑ. Existӑ violenţa necesarӑ, suferinţa necesarӑ şi corupţia necesarӑ…”. Nu-i cruţӑ de fina sa ironie pe politicienii fostului regim: „…secretarul de partid, care era deja puţin obosit – greu de spus exact din ce cauzӑ. Probabil de la tropotitul pe loc”.

Ce scrie despre legendarul Puskás Ferenc poate concura pentru cel mai frumos omagiu într-o singurӑ frazӑ adus sportivului cunoscut în toatӑ lumea: „Cele mai multe poveşti sunt despre un fotbalist cu numele de Puskás, care a provenit din rândul celor de jos, s-a dus sӑ vadӑ lumea, apoi a devenit regele lumii”.

Amintirile despre tata nu ocupӑ prea mult spaţiu în roman. Am gӑsit un fragment care dӑ posibilitatea unor multiple înţelegeri ale textului, la care se adaugӑ excelenta subtilitate a scriitorului: „Din tata, îmi amintesc mai cu seamӑ de dinţii lui, nişte dinţi gӑlbui de la nicotinӑ şi piatrӑ dentarӑ. Parcӑ ar fi avut gura ornatӑ cu chihlimbar, iar chihlimbarul este foarte valoros […]. Rar, deosebit, strӑvechi. Şi cӑ-nchide în sine vremuri de odinioarӑ”. Excelent !!!

Esterházy Péter ştie sӑ ne facӑ sӑ râdem. O femeie din Australia a venit sӑ vadӑ casa în care locuieşte autorul, probabil fosta ei casӑ din copilӑrie. Femeia a venit sӑ „revadӑ scena, atât de dragӑ, unde copilӑrise, apoi a şi pornit pe traseu, iar eu dupӑ ea, şontâc-şontâc, de parcӑ am fi fost un grup de turişti japonezi”.

Autorul are amintiri plӑcute din copilӑrie, pe vremea când mamele „ne dau de mâncare, ne dau de bӑut, ne pupӑ. Aşa începe ziua, ne pupӑ – aşa ne trezim. Sau ne trezim cӑ stau pe marginea patului şi ne ţin de mânӑ, Sau îşi pun palma, uşoarӑ ca puful, pe toracele nostru, pe bӑtӑile inimii – aşa ne trezim”.

Dupӑ nişte ani, „ceva mai încolo, va fi o scurtӑ perioadӑ de timp când nu ne mai place (ne vine sӑ ne dӑm cu capul de pereţi) dacӑ ne ating”. Desigur cӑ „nu-i nevoie sӑ le spunem asta, vor şti, vor simţi şi se vor opri în uşӑ, noi încӑ nu vedem asta, nici faptul cӑ de acolo ne scruteazӑ îndelung şi cu plӑcere, dacӑ am vedea, şi de la asta ne-ar veni sӑ ne dӑm cu capul de pereţi”.

Esterházy Péter şi-a iubit enorm mama. Figura centralӑ a acestei cӑrţi este chiar ea, cӑreia suferinţa unei boli neiertӑtoare i-a schimbat chipul: „Pe patul de spital i s-a alungit bӑrbia, ochii i s-au mӑrit, cât douӑ nuci. Nasul era cel care exprima, mai cu seamӑ, schimbarea proporţiilor. […] pe un chip chinuit, curӑţat, slӑbit, un nas cӑrnos, viguros, diform. Pe fond gotic, o proeminenţӑ falstaffianӑ”.

Mama care, pe vremuri, „…zâmbea ca o pâinişoarӑ din orz pe lopata brutarului”…

O combinaţie interesantӑ despre amintirile cu mama, care trec de la nostalgia anilor copilӑriei la fotbal şi situaţiile de offside, despre care mama şi fiul au vorbit toatӑ viaţa.

Şi pentru cӑ mama lui Esterházy Péter trebuia sӑ plece din aceastӑ lume lӑmuritӑ despre legile fotbalului, sau, cum zice autorul, „nu mi-ar fi plăcut să ajungă complet nepregătită în fața arbitrului ceresc”, chiar înţelege ce-i cu offside-ul.

Afarӑ din joc (adicӑ în offside) putem fi şi noi câteodatӑ. Facem încӑlzirea, dar pânӑ sӑ ne vinӑ rândul de a intra pe teren, se terminӑ meciul. Vieţii…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News