Într-un articol pe www.crestinortodox.ro, diac. Ioan Ică jr. scrie: „Trecut pe 22 iulie 1992 la cele veşnice, părintele Virgil Gheorghiu e un caz particular şi unic în felul său în cultura românească a secolului nostru. Poet şi teolog, scriitor cu faimă mondială şi preot ortodox, el şi-a petrecut începând din 1948 cea mai mare parte a existenţei sale în exil, în Franţa”.
Eu cred că veşnicia lui Virgil Gheorghiu a început mult mai devreme, după publicarea romanului „Ora 25” în 1949. Un roman semnal de alarmă pentru ce înseamnă un război (al doilea mondial) şi perioada de după terminarea sa, un roman care are personaj principal un român care din cauza numelui (Johann Moritz) e măturat de vântul istoriei între cele două lumi: cea bolşevică şi cea occidentală. Johann, sau János, sau Ienkel, trei prenume pentru românul Ion, suferinţe şi nedreptăţi pentru cineva care n-a făcut nimic rău în viaţa lui.
Virgil Gheorghiu merge pe două direcţii în romanul său: soarta particulară a lui Johann Moritz şi soarta omului în noua societate industrializată şi robotizată, în care „Omul va fi ţinut în lanţurile societăţii tehnice un timp foarte lung. Dar nu va muri în lanţuri. Societatea tehnică poate crea confort, nu însă şi spirit. Societatea tehnică, care se instaurează acum în locul celei occidentale şi care va cuceri întregul pământ, va pieri şi ea!”
„Ora 25” e titlul pe care un personaj al lui Virgil Gheorghiu îl dă romanului său. Traian Koruga (sau Coruga), personajul amintit, spune că „Ora 25 [...] este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societăţii occidentale.”
Pentru autorul romanului, „Cetăţeanul e cea mai apocaliptică fiară, apărută pe faţa pământului prin încrucişarea omului cu sclavul tehnic. Are cruzimea animalului şi indiferenţa rece a maşinii.”
Johann Moritz încearcă să înţeleagă de ce a fost arestat şi purtat prin lagăre atât în timpul războiului, cât şi după terminarea lui. A fost rechiziţionat aşa cum se rechiziţionează lucrurile şi animalele, a fost închis împreună cu evreii, el nefiind evreu. A evadat şi a ajuns în Ungaria, unde din Ion a ajuns Iacob. La nemţi află că nu-l cheamă nici Ion, nici Iacob, ci Ianoş. Tot la nemţi suferă pentru că era considerat ungur. „Pe urmă, a venit un colonel şi mi-a spus că nu mă cheamă nici Ion, nici lacob, nici lanoş, ci Johann. Şi m-a făcut soldat.”
Printre atâtea pagini de război, existenţă zbuciumată a personajelor, evadări, schingiuiri şi nedreptăţi, în roman apare – poate a contrasta şi mai izbitor cu toate greutăţile perioadei războiului - sentimentul neştirbit de timp al dragostei pe care Suzana îl are faţă de Johann. Nevasta din România (precizare necesară pentru cei care n-au citit şi nici nu vor citi romanul) păstrează tot timpul o rochie albastră, care-i plăcea foarte mult lui Ion, sau Johann, sau... Nici nu ştiu cum să-i mai zic! „De când am plecat din Fântâna, n-am îmbrăcat-o! a zis Suzana. Când te-au arestat, mi-am jurat să n-o mai pun decât când te-oi vedea intrând pe poartă! Treisprezece ani am avut-o mereu cu mine; mereu te aşteptam să vii! Dar n-am mai îmbrăcat-o niciodată până azi!”
Faptele din roman sunt într-o măsură inspirate din autobiografia autorului. Dar ce-ar fi relatarea reportericească fără acel sâmbure de talent care face diferenţa atât de clar între consemnarea unor fapte şi transpunerea lor într-un roman? Sunt multe drame cuprinse în „Ora 25”, nu numai a lui J. Moritz. Modul cum moartea îl cuprinde pas cu pas pe Traian Koruga e o realizare literară extraordinară. „Traian Koruga a auzit prima detunătură. Pe urmă, a auzit-o pe-a doua. A simţit un fulger trecându-i prin faţa ochilor, o oboseală care i-a pătruns caldă în trup, ca oboseala care se împrăştie în tine iarna, când vii de-afară, din ger, şi bei ceai fierbinte cu rom. Şi mâinile i se udau de ceva cald. Apoi trupul lui s-a îndoit şi a căzut pe pământul încins de lângă sârma ghimpată, cum cade şi se mototoleşte un palton alunecat din curier. Traian a resimţit o milă imensă pentru corpul muiat şi prăbuşit la pământ. Corpul acesta era cel mai bun prieten al lui: de-abia acum îşi dădea seama cât de mult îl iubeşte”
O bună parte din viaţa lui Johann Moritz se petrece prin lagăre. Nici el nu ştie pentru ce a fost condamnat. Nu ştie nici măcar cum îl mai cheamă cu adevărat. Într-o scrisoare adresată autorităţilor, spune: „vă place numele meu de Ianoş, Ion, Johann, lacob? Vreţi să mi-l schimbaţi? Schimbaţi-mi-l! Ştiu că oamenii nu mai au dreptul să poarte numele cu care au fost botezaţi! [...]. Vreau să aflu pentru ce sunt arestat şi chinuit. [...]. MORITZ lon-Johann-Iacob-Ianoş, plugar şi tată de copii”
Multele, prea multele suferinţe îndurate de Ion Moritz mi-au reamintit de cărturarul Miron Costin, care spunea: „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”. Virgil Gheorghiu, având o evidentă premoniţie, cam despre acelaşi lucru atrage atenţia prin personajul său preotul Koruga, aflat în ultimele clipe ale vieţii, într-o închisoare administrată de americani: „N-a fost să fiu înmormântat în cimitirul din Fântâna. Dar cimitirul din Fântâna a crescut între timp mare cât toată Europa.”
O Europă în care nu numai oamenii, dar chiar şi unele naţiuni îşi găsesc cu greu locul sau nu-l găsesc niciodată. Metaforic vorbind, lucrurile stau cum spunea Virgil Gheorghiu: „Dacă scapi de gloanţele unei naţiuni, te împuşcă alta! Între tine şi familia ta, între tine şi casa ta, dragă Moritz, sunt toate naţiunile pământului, cu armele pregătite să tragă. Între fiecare om şi viaţa lui intimă este această armată internaţională! Omul nu mai are voie să-şi trăiască viaţa lui proprie; e împuşcat dacă încearcă.”
Ştie cineva ce oră e acum, exact?...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News