Autoarea nu este o jucӑtoare de şah. Scrie în prefaţӑ cӑ are doar cunoştinţe nesemnificative despre joc. Dar, în aceastӑ carte, piesele de şah şi mişcӑrile acestora se completeazӑ perfect cu literatura. Diana Adamek reuşeşte sӑ treacӑ de la mişcӑrile pieselor de şah la mişcӑrile personajelor din cӑrţi, cu aceeaşi uşurinţӑ cu care campionii de şah câştigӑ meciuri dupӑ meciuri.

Diana Adamek îşi începe eseul prin lumea şahului (infinitӑ, la fel ca literatura) cu piesa în jurul cӑreia se duc bӑtӑliile, regele: „Dintre figurile jocului de şah, aceasta, a regelui, mӑ atrage cel mai puţin”.

Pentru cӑ „Strӑin de iureşul luptei ale cӑrei cauzӑ şi mizӑ este, regele este deasupra dar şi în spatele tuturor”.

„O linişte care îşi asociazӑ otrava îi este astfel mantie şi linţoliu. De la începutul jocului singur regele este, hotӑrât, pas cu pas mai aproape de moarte”. Şi trebuie sӑ recunoaştem: de multe ori, la sfârşitul partidei, unul din cei doi regi cade rӑpus de „armatele” adversarului.

Autoarea mai strecoarӑ şi amintiri din vremea copilӑriei, care se armonizeazӑ perfect cu tot ce are de spus. Îsi aminteşte cӑ, la zece ani, „Rochiţa mea cӑrӑmizie îmi strecoarӑ şi acum promisiuni; poartӑ în ea flacӑra, neascultarea, graba”.

…şi de la regele de pe tabla de şah la un fragment cu tâlc în povestea indianӑ comentatӑ de Heinrich Zimmer: „nesupunerea, neadaptarea nepotrivirile, […], conferӑ în fapt maimuţei un rol egal cu cel al stӑpânului”, adicӑ al regelui.

Autoarea spune mai departe: „…în comentariul lui Heinrich Zimmer impulsiva maimuţӑ deţine rolul principal într-un scenariu imaginat pânӑ la apariţia sa sub pojghiţa unor prea îngheţate obişnuinţe, potrivit cӑrora seiful Destinului are un singur cifru descoperit abia într-un târziu şi doar celui hӑrӑzit sӑ-l deschidӑ”.

Mai departe, Zimmer spune cӑ fiecare „avem maimuţa noastrӑ. Şi ea nu face parte din sala tronului, e nelalocul ei în camera regalitӑţii noastre”.

Fiecare om poate avea (sau îi are întotdeauna ?) în eul personal doi regi: unul bun şi unul rӑu. Oricare dintre ei ne poate conduce destinul. Oricare dintre ei poate fi înlocuit de celӑlalt. Diana Adamek gӑseşte esenţialul în textul lui Zimmer: „La timpul cuvenit, maimuţa scapӑ de acolo şi vine ţopӑind neceremonios în sala oficialӑ, sare pe tron şi-şi vârӑ mutrişoara grotescӑ în treburile regelui. Soarta noastrӑ se deschide brusc […]”.

Pionul e aşezat de Diana Adamek în imediata vecinӑtate a regelui pentru cӑ se apropie de el prin pasul scurt pe care îl poate face, printr-o mişcare geamӑnӑ: severӑ, dar alunecoasӑ, ce poartӑ în sine aceeaşi trufie a distanţei”.

Regele şi pionul au pasul egal, dar „Suveranul stӑ sub semnul timpului oprit, visând pe tronul sӑu, ca în inima unui fruct de cearӑ, neschimbarea. Pionul e un deschizӑtor de drumuri, un temerar pândit de primejdii […], îl defineşte zvâcnetul şi mişcarea şi murmurul confuz al unei tӑceri încordate în care se sparg cascade de sânge”.

Deosebirea fundamentalӑ este cӑ „Pionului nu-i este dat pasul înapoi. El se leagӑ de tabla de şah, de scena vieţii şi morţii, printr-un gest patetic şi fatal”.

Dupӑ „deschiderea” şahistӑ cu regi şi pioni, autoarea ajunge din nou în celӑlalt infinit despre care aminteam la începutul comentariului. În „Relatarea despre Regele David” de Stefan Heym, mӑ fascineazӑ subtilitatea limbajului Dianei Adamek, imaginaţia sa şi uşurinţa cu care sugereazӑ mesajul aflat dincolo de cuvinte. Diana Adamek spune: „Mi-l imaginez, deci, pe Etan ben Hosaia, la întoarcerea sa din Ierusalim, […] în pacea fugarӑ şi trӑdӑtoare a cortului sӑu ţesut din mӑtasea uşoarӑ a plecӑrilor”.

Despre nebun (cel de pe tabla de şah), autoarea spune: „definindu-l diagonala, voi alege însӑ pentru aceastӑ figurӑ scena unui teatru baroc, cu scenografia sa redundantӑ si ostentativӑ”.

Cu „coafura extravagantӑ”, nebunul e imaginat de scriitoare putând oricând sӑ facӑ „gestul unei trӑdӑri, planuri insidioase ce vor duce adversarul, de pe câmpul de luptӑ, în palat. Variantele sunt multiplu deschise”.

Calul. „Aceastӑ piesӑ trimite la rӑzboi, dar fluturӑ şi eşarfe de paradӑ, evocӑ iubiri şi trӑdӑri şi naşte dansul, flacӑra, zborul”.

Litera „L”, cea pe care o urmeazӑ calul în deplasӑrile sale pe tabla de şah, înseamnӑ pentru autoare „o literӑ dintr-o scriere dispusӑ sӑ viseze şi sӑ adune timpul în jurul ei”, pentru cӑ, „reducând gesticulaţia, obţinem de fapt o diagonalӑ scurtӑ, precisӑ şi sigurӑ. Ea ar duce în sala tronului sau în iatac, dacӑ gestul nu ar iubi la fel de mult întârzierea”.

…apoi, Diana Adamek, leagӑ viziunea originalӑ despre mişcarea şi rolul pieselor de şah de alt univers care aşteaptӑ sӑ fie asaltat şi, uneori, cucerit: cel al literaturii. De data aceasta, autoarea trece de la „întârzierea” pe care o simte în mişcarea piesei de şah care „trimite la rӑzboi”, la lumea cӑrţilor, astfel: „Regӑsesc acelaşi scenariu al întârzierii şi fascinaţie a graţiei în romanul lui Giorgio Bassani, „Bâtlanul”.

Apoi ni se face o remarcabilӑ sintezӑ a romanului: „Textul […] developeazӑ imaginea unei singure zile cu lenta, dar ireversibila destrӑmare a timpului, cu alunecarea sa vӑtuitӑ în liniştea profundӑ şi împӑcatӑ a irealitӑţii”.

Urmӑtoarea piesӑ de şah despre care autoarea are ceva de spus este regina: „Aşez […] regina sub semnul gesturilor vӑlurite şi o imaginez nu urcând, ci coborând trepte largi”.

Regina, cu trista ei „existenţӑ”, pentru cӑ „nu-şi aparţine cu adevӑrat niciodatӑ. Pasul ei e în slujba altuia, mişcӑrile sale apӑrӑ tronul şi stabilitatea regatului”.

Altӑ piesӑ de şah, altӑ viziune a Dianei Adamek. Turnul, aceastӑ piesӑ care „stӑ aşezatӑ în colţurile tablei de şah, netulburatӑ, stӑpânitoare şi calmӑ, […] mӑ face sӑ mӑ gândesc la elefanţii care susţin lumea în orbita ei de vise”.

…şi, din nou, conexiunile cu lumea cӑrţilor, conexiuni fӑcute cu o excelentӑ minuţiozitate de autoare. Nimic nu-i scapӑ, tot ce comenteazӑ din literatura lumii se potriveşte perfect cu piesa de şah, cu mersul ei, cu importanţa ei. Remarc, cu nostalgia amintirii unei cӑrţi care mi-a plӑcut („Deşertul tӑtarilor” de Dino Buzzati), legӑtura dintre turnul de pe tabla de şah şi aşteptarea nesfârşitӑ a ofiţerului Giovanni Drogo a acelui ceva care nu mai vine.

Romanul, zice autoarea, este unul „al dorinţei rӑtӑcitoare […]”. Cine l-a citit poate înţelege concreteţea exprimӑrii.

Epilogul cӑrţii nu poate fi comentat. Poate fi doar înţeles. Sau, mai degrabӑ, simţit. A doua posibilitate, doare, mai ales dupӑ ce devenim conştienţi cӑ în noi se „Strecoarӑ în cӑuşul scoicii perla cenuşie a minciunii”.

„ Şi dӑinuie”…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News