Povestirile lui Michel Tournier sunt nişte parabole cu întâmplări la prima vedere banale. Ceea ce face întreaga carte apreciabilă e stilul folosit de autor de fiecare dată când doreşte să capteze atenţia.
Printre altele, scriitorul ne oferă o continuare a romanului lui Daniel Defoe, „Robinson Crusoe”. Fostul marinar singuratic se reîntoarce în apropierea insulei unde a trăit o mare parte a vieţii sale. Face aceasta deşi anii au trecut şi peste el, având în plus o situaţie familială confortabilă. Aparent,
„...viaţa normală părea să fi cicatrizat acea paranteză ca o rană căscată, de neînţeles, plină de verdeaţă luxuriantă şi ţipete de păsări, deschisă în trecutul lui de un capriciu al destinului.”
Paradoxal, cel care trăit atâta amar de vreme pe o insulă, nu mai recunoaşte locurile. Cineva îl lămureşte de ce se întâmplă asta.
„Totul se trece repede aici, la tropice. Chiar şi tu! Uită-te în oglindă, nătărăule! Şi spune-mi, cum era să te recunoască insula ta, când ai trecut prin dreptul ei?”
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru fiecăruia dintre noi? Nu vedem şi noi cum se schimbă faţadele clădirilor (nu neapărat degradându-se), aspectul localităţii (nu neapărat în bine) şi poate câteodată înţelegem că tot ce ne înconjoară, oameni şi clădiri, îşi schimbă înfăţişarea? Noi îi vedem pe cei din jurul nostru schimbându-se, alţii ne văd pe noi supuşi la inevitabilele transformări în timp...
Tournier spune lucruri triste. Printre cele mai triste persoane din lume sunt comicii. Publicul râde, de multe ori sufletul lor plânge...
„Comicul său se baza în întregime pe-o observaţie foarte simplă; dacă eşti victima unui ghinion, trezeşti interesul; dacă te lovesc două ghinioane, inspiri milă; la o sută de ghinioane-provoci râsul.”
Dario Fo spunea că
„Râsul e ceva sfânt. Când copilul râde prima oară, e o adevărată sărbătoare.”
Nu pot să nu compar vorbele lui Fo despre râsul sincer al copilului cu râsul fals al omului matur, indiferent unde s-ar afla, chiar şi într-o sală de spectacole. Sinceritatea dispare, sau se atenuează simţitor pe măsură ce copilul creşte. La maturitate, omul devine fals, ipocrit, răutăcios...Michel Tournier atinge bine problema degradării umane şi sub acest aspect:
„În rafalele de râs ce zguduiau pereţii micii săli, Rafael recunoscu însuşi râsul Diavolului, adică răgetul triumfal în care înfloreau ura, laşitatea, prostia.”
Personajele din această carte sunt atipice. Îsi urmează visul fără să se sinchisească de cei din jur, luptă cu propria lor imagine în lume şi sunt în stare să omoare pentru a se simţi importanţi. Piticul roşu se încadrează perfect în tipologia umană schiţată mai înainte.
Diformitatea piticului atrage. Pantofii cu tocuri supraînălţate, special confecţionaţi pentru a-l aduce mai aproape de înălţimea oamenilor normali, a avut dezavantajul că era aproape un om pierdut printre alţi oameni. Lucrurile din viaţa piticului se schimbă din momentul în care începe să poarte pantofi normali.
„Având în sfârşit curajul să-şi asume diformitatea, cucerise o femeie. [...] din timp în timp simţea o bucurie ameţitoare la gândul că e destul să se descalţe ca să devină instantaneu ceea ce era în realitate – [...] un seducător irezistibil şi un ucigaş infailibil!”
Există totuşi ceva ce-l nemulţumeşte pe piticul transformat acum în piticul-ucigaş. Oricât i-ar fi de bine în noua lui ipostază, cheamă la un spectacol de circ doar copii. Vrea măcar odată în viaţa lui să domine prin înălţime. Are ocazia să-şi vadă visul împlinit:
„Piticul roşu înfăşurat în togă, cu spadă şi cunună de lauri, şi-n jurul lui mulţimea, mulţimea imensă de copii din care niciunul nu-l depăşeşte măcar cu un centimetru!”
Michel Tournier are o povestire despre omul de la radio, omul cu vocea, chipul său rămânând în imaginaţia fiecărui ascultător. Scriitorul pleacă de la consemnarile cărţilor sfinte, unde
„Vocile, rămânând fără chip şi privire, aveau cu-atât mai mult mister [...]. Se poate observa că în multe religii poruncile Domnului se manifestă printr-o voce căzând din înaltul unui cer gol.”
Omul de televiziune are chip, omul de radio are doar voce, care poate stârni pasiuni nebănuite...
În vocea personajului scriitorului francez era
„ gravitate duioasă şi catifelată, ce dezvăluia o fisură, o spărtură, ceva ca o rană ascunsă şi care cu o implacabilă blândeţe îi rănea la rându-i pe acei – mai ales pe acelea - care o ascultau.”
Nu pot, totuşi, să nu observ cu tristeţe că autorul n-are o părere prea bună despre Charles Aznavour, născut la Paris în 1924...şi medaliat cu Legiunea de Onoare.
„Această răguşeală tristaniană era cu totul altceva decât răguşeala aznavouriană [...] şi care dintr-un mic cântăreţ armean, faun pirpiriu şi zgribulit, a făcut totuşi unul din idolii music-hall-ului.”
Probabil că Michel Tournier când asculta şi poate fredona melodiile „Les comédiens”, „Bon anniversaire”, sau „La bohème” nu se gândea că erau cântate de un „faun pirpiriu”...
E doar o sinceritate din partea autorului care nu se jenează sa spună ce gândeşte, chiar dacă atitudinea sa tranşantă poate supăra. Michel Tournier construieşte personaje ieşite din comun, cu diformităţi fizice sau cu pasiuni care trec dincolo de normal, dar care prin acţiunile lor au un tâlc de transmis, au ceva care pun pe gânduri cititorul. Şi acest aspect nu-i la îndemâna oricui...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News