O lecţie de moralӑ, o pedeapsӑ divinӑ pentru încӑlcarea regulilor nescrise marinӑreşti (nu omorî niciodatӑ o pasӑre care se odihneşte pe vapor), elemente fantastice, impregnate de un macabru evident, suferinţa de dupӑ sӑvârşirea pӑcatului, supranaturalul ca o posibilӑ formӑ de realitate a existenţei omeneşti, adicӑ „Povestea bӑtrânului marinar”, despre care se poate povesti mult şi diferit, depinde de cititor, depinde de starea de moment a cititorului, dar, pentru transmiterea fӑrӑ sincope emoţionale a mesajului, mai trebuie sӑ-şi dovedeascӑ mӑiestria şi traducӑtorul. În cazul poemului lui Coleridge, Leon Leviţchi face din nou dovada extraordinarelor sale calitӑţi de anglist.

Un nuntaş e tras de-o parte de un bӑtrân marinar, dornic sӑ-i povesteascӑ o întâmplare de care a avut parte cândva. Orice împotrivire din partea nuntaşului este inutilӑ: „Şi-l ţine-acum cu scânteioasӑ / A ochiului privire; / Nuntaşu-ascultӑ – prunc supus / Voinţei peste fire.”

Poemul, fiind scris în plinӑ perioadӑ a romantismului, are descrieri feerice: „Şi soarele pe stânca noastrӑ,/ Se culegea din ape, / Lucea şi se pleca spre dreapta / În mare sӑ se-ngroape.”

Undeva, spre sfârşitul poemului, când realul şi irealul par a fi acelaşi lucru, genialul Coleridge scrie: „Şi din lumina amorţitӑ / A golfului-oglindӑ, / Fantasme-umbre sângerii / Au dat sӑ se desprindӑ.”

Locul acţiunii e vaporul, aflat pe întinsul nesfârşit al mӑrii, în drum spre Polul Sud. Venitӑ din înalturi, o pasӑre se odihneşte pe vapor. Aşa cum am spus deja, marinarii respectӑ legea nescrisӑ de a nu face rӑu pӑsӑrii aflate într-o astfel de situaţie. Doar cӑ bӑtrânul marinar (pe atunci tânӑr...) omoarӑ pasӑrea şi din acel moment asupra tuturor marinarilor, asupra vaporului se abat tot felul de necazuri. Vaporul este prins între gheţuri: „Zi dupӑ zi, zi dupӑ zi, / Am stat în nemişcare, / Opriţi cu vasul zugrӑvit / Pe-o zugrӑvitӑ mare.”

Marinarii, deşi înconjuraţi de ape, suferӑ de sete: „Apӑ, apӑ pete tot, /Şi lemnul se zbârcea; / Apӑ, apӑ peste tot, / Şi noi n-aveam ce bea.”

Din acest moment poemul abundӑ în elemente fantastice. De vas se apropie un vas-fantomӑ. Povestitorul-marinar vede apropiindu-se ceva sau cineva...„Femeia-aceea – echipajul? / E Moartea? Cum sunt douӑ ele? / Secundul i-e Moartea oare?”

Coşmarul marinarului continuӑ. „Şi vasul se urni, ferit / De-al vijeliei freamӑt! / Sub fulger şi luciri de lunӑ, / Cei morţi au scos un geamӑt.”
Situaţia ajunge la paroxism: „Tӑcuţi şi fӑr-sӑ-şi mişte ochii, / Vedeam cum se ridicӑ; / Coşmar dac-ar fi fost şi încӑ / Aş fi-ngheţat de fricӑ!”
Marinarul se trezeşte deodatӑ într-o lume atemporalӑ, în care cei vii şi cei morţi lucreazӑ împreunӑ: „Trudeam alӑturea de-o rudӑ- / Cândva-i fusesem unchi; / De-otgon trӑgeam şi eu şi leşul, / Genunchi lângӑ genunchi.”

Marinarul se roagӑ pentru a scӑpa de coşmar, sau poate de o altfel de lume pe care nimeni nu şi-ar dori-o: „Şi cum ne-apropiam de radӑ, / Eu mӑ rugam, oftând:/ Mӑ ţine treaz, o, Doamne, sau / Sӑ nu mӑ scol nicicând!”

Versurile de mai sus sunt o exprimare sinteticӑ a deznӑdejdii omului care, ajuns la capӑtul rezistenţei psihice, îl roagӑ pe Creator sӑ-i ţinӑ mintea limpede, sau sӑ rӑmânӑ în starea de „fata morgana”, cu iluzia cӑ ivirea ţӑrmului va pune capӑt insuportabilelor suferinţe.

Rugӑciunile dau roade, coşmarul se sfârșește, iar marinarul – ca toatӑ lumea, pânӑ la urmӑ! – ajunge la descoperirea unui adevӑr fundamental: „Rugӑciunea, aflӑ, / Cӑtre înalt nu zboarӑ / Când nu iubeşti deopotrivӑ / Om, pasӑre şi fiarӑ.”

Nuntaşul, dupӑ ce bӑtrânul marinar îşi terminӑ uluitoarea poveste, nu mai are puterea de a merge înapoi la petrecere. Poemul se terminӑ cu strofa: „El a plecat nӑuc, cu o povarӑ, / Amarnicӑ pe piept; / Şi-a doua zi s-a sculat un om / Mai trist şi înţelept.”

Cine citeşte „Povestea bӑtrânului marinar” nu ştiu dacӑ va deveni mai trist, dar ştiu sigur altceva: va fi mai înţelept !

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News