Scriitorul maghiar şi român totodatӑ, reconstituie într-un roman alert rӑscoala ţӑrӑneascӑ de la Bobâlna din 1437. Personajele sale, români şi maghiari, au un duşman comun, parc-ar fi un balaur din poveşti, o fiinţӑ fantasticӑ având mai multe capete: unul al administraţiei asupritoare, unul al încremenirii unor feţe bisericeşti în canoanele religioase ale Evului Mediu, cu Inchiziţia şi ideile antiumane pe care le promova.

Budai Nagy Antal, personajul principal al romanului, e creionat (Kós Károly a fost şi grafician şi arhitect, nu numai scriitor) de autor în felul urmӑtor: „Dacă însă uneori el se amesteca printre săteni, îl primeau cu bucurie. Simţeau că Budai Nagy Antal era, oarecum, altfel construit decât ei toţi. Chiar dacă se încălţa cu opinci când mergea la lucru, el părea totdeauna mai bine îmbrăcat decât ei. Nu era mai osebit, dar era, totuşi, altfel.”

Kós Károly „picteazӑ” decoruri folosind cuvinte („În afara inelului alcătuit de căruţe nu se vedeau decât nişte umbre mute care se mişcau de colo până colo: erau străjile ce vegheau somnul celorlalţi. Din când în când, razele focurilor de tabără răzbăteau printre căruţe, scăpărând în tăişurile late ale securilor paznicilor...”), descrie peisaje („Pe câmpia întinsă şerpuia în unduiri domoale apa râului, iar la dreapta se întindea, adormit, şesul acoperit cu arături şi fâneţe”), sau ne trezeşte simţurile olfactive ca în fragmentul urmӑtor: „Era o noapte caldă de vară. [...] vântul serii aducea miresmele acrişoare ale ierbii ce se usca”.

Budai Nagy Antal e curajos, ştie sӑ se lupte şi cu sabia, dar o face cu aceeaşi uşurinţӑ folosind argumentele logice. La atenţionarea fӑcutӑ de un preot cӑ „... Sfînta Biblie nu este îngăduit să fie citită şi tălmăcită decât de un preot sfinţit. De unul care a primit sfântul dar al preoţiei. Biblia cea adevărată este scrisă pe latineşte.”, rӑspunsul lui Budai Nagy Antal e clar şi bine ţintit: „Prea cinstite părinte, Domnul nostru Isus Cristos a fost jidov. El a cuvântat şi a învăţat popoarele lumii pe limba ebraică. Nicăieri n-am citit în scrierile Evangheliştilor vreo poruncă după care Biblia n-ar avea voie s-o citească decât preoţii şi nici că ea trebuie să fie scrisă neapărat pe latineşte, limbă pe care noi norodul nu o pricepem.”

Este evident cӑ un liant puternic al unirii celor asupriţi, indiferent de limba pe care o vorbeau, a fost credinţa. „... în noaptea Crăciunului, stareţul a poruncit oştenilor săi să înconjoare moara de la Tilla, ceea ce aceştia şi făcură, dând peste o mare strânsură de oameni care sărbătoreau naşterea Domnului după obiceiul cehilor, în timp ce un fel de preot le dădea împărtăşania sub cele două feţe, a vinului şi a pâinii. Cei adunaţi acolo erau ţărani din împrejurimi, români şi unguri deopotrivă.”

Români şi maghiari uniţi în perioada 1430-1437 de aceeaşi nӑzuinţӑ; de a scutura nedreptatea care apӑsa asupra lor. Români ca: „Marin, un om cu păr cărunt, cu mustăţi pleoştite, crunt la privire şi puţin şchiop de un picior”, „Cardoş Iacob, românul acela cu plete lungi şi obraz zâmbăreţ din Şomtelec.”, maghiari ca „acest popă Bálint, împreună cu preotul Tamás din Pécs, [...] găsiţi vinovaţi de erezie şi chemaţi înaintea Prea Sfîntului Tribunal al Inchiziţiei”, ca hotnogul Vajdaházi Nagy Pál şi conducӑtorul tuturor, Budai Nagy Antal, au luptat cu un adversar mult prea puternic, au fost înfrânţi şi crunt pedepsiţi.

Fiecare om vorbeşte şi se lamenteazӑ în limba pe care a auzit-o acasӑ. Sӑ reflectӑm puţin la aceste cuvinte: „Veni rîndul celor doi ţărani. Ţipară şi urlară; unul ungureşte, celălalt româneşte.”

Autorul îşi încheie romanul lӑsând o umbrӑ de mister. „Vajdaházi Nagy Pál, Iacob Cardoş, Martin şi alţi şase hotnogi au fost prinşi de vii. Voievodul a pus să fie traşi în ţeapă. Dar Budai Nagy Antal n-a mai fost văzut niciodată, nici viu, nici mort.”

Altfel spus, Budai Nagy Antal este o legendӑ despre care au vorbit generaţii întregi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News