Când vine vorba de ororile ultimului război mondial, imediat ne gândim la nemţi, la Auschwitz, la Dachau, etc., etc., dar mai deloc la Japonia imperialistă, la criminalii de război ai Asiei. Ierun Brauărs (cam aşa s-ar citi numele scriitorului olandez) reduce puţin din indiferenţa cu care lumea îşi aduce aminte – dacă îşi aduce!- că Japonia n-a fost întotdeauna ţara pacifistă de azi. Comparând atitudinea diferită a supravieţuitorilor din lagărele germane şi a celor japoneze, Jeroen Brouwers constată că:
„Despre lagărele nemţeşti niciun supravieţuitor n-a vorbit vreodată cu tandrete şi nostalgie, [...] niciun supravieţuitor n-a râs, aşa cum au râs foştii deţinuţi din lagărele japoneze – chipurile pentru a relativiza ceea ce nu putea fi relativizat.”

Cartea aceasta pune la acelaşi nivel nazismul cu imperialismul japonez. Trebuia să existe cineva care s-o facă. Altfel.
„Există pericolul ca istoria lagărelor japoneze să se piardă, fiindcă cei care au trăit-o şi cei care au spart tăcerea au făcut-o prea puţin, când indignarea lor şi ura se potoliseră deja, sau chiar dispăruseră şi când ei muriseră de acea moarte numită blândeţe.”

Şi ca să nu se piardă, Brouwers a scris „Roşu ucigaş”. Autorul a fost deportat pe o insulă în Pacific împreună cu bunica, mama şi sora sa.
„numele lagărului era Tjideng. [...]. În casele de piatră de-acolo au trăit închise mii de femei din Europa, împreună cu copiii lor, pe suprafeţe de câţiva centrimetri pătraţi măsuraţi cu liniarul, suprafeţe pe care erau dispuse să şi le apere până la ultima lor picătură de sânge: chiar şi pervazurile ferestrelor erau locuite, şi pragurile, şi fiecare casă a scărilor mai deosebită, verandele, coridoarele, aerul însuşi din case era locuit.”

„...aerul însuşi era locuit”! Nu cred că senzaţia de aglomeraţie să fi fost punctată vreodată mai convingător! Citind unele pasaje din carte, am avut impresia că totul a fost o comedie pe care un umorist de succes a scris-o pentru distrarea publicului. Din nefericire, acesta a fost adevărul absolut al lagărelor de concentrare japoneze. Se poate locui (un fel de a spune...) pe masă, sau sub masă:
„...noi locuiam pe dulapul-masă din jurul spălătorului de vase. Mama dormea pe acea masă, iar bunica, sora mea şi cu mine dormeam sub ea[...]”

Ce poate fi mai traumatizant pentru un copil decât senzaţia că-şi poate pierde mama în orice clipă?
„Ceea ce ţin minte este că i-am fost smuls mamei, aşa cum un fruct care încă nu este copt şi atârnă pe creangă nu este cules, ci smuls, - lucru care face ca toate frunzele pomului să freamete.”

În lagărul japonez se trăia de la o zi la alta, care putea foarte uşor să fie ultima; sau se trăia de la o oră la altă oră; când lupta pentru supravieţuire a început sa devină dramatică în lagăr, se trăia de la un minut la altul:
„Mama trăise în lagărul Tjideng, după cum îmi povestise ea odată, de la o zi la alta: - fiecare zi în care împreună cu ai ei rămâneau în viaţă era o zi. Mai apoi ajunseseră să trăiască de la oră la oră şi în cele din urmă de la minut la minut.”

Multe orori ale militarilor japonezi făcute împotriva unor femei neajutorate sunt descrise de autor, care în anii războiului avea vreo cinci ani. Amintirile din lagărul Tjideng nu se pot şterge.
„Aşa cum în grădină, după ce vântul se opreşte, tot ce-a fost atins de vânt rămâne în mişcare, tot aşa cele văzute în lagărul Tjideng rămân în mine încă trei, patru decenii în mişcare [...] acum întâmplările urmează să pună-n mişcare conştientul şi inconştientul altor persoane.”

Băiatul de câţiva ani îşi aduce aminte statul la coadă pentru câteva picături de apă:
„...cel mai preţios lucru pe care îl poţi avea într-un lagăr dintr-o ţară tropicală: apa, apa de fundul unui vas, cinci picături de apă, pentru care a trebuit să stai la coadă ore şi ore, pentru că pe întreaga stradă este doar un singur robinet din care curge apa, şi care, în bătaie de joc, este reglat să livreze un jet subţire ca un fir de aţă.”

Alte scene descrise sunt mult, mult mai dramatice. Trebuie citită cartea aceasta…

Mie mi-a plăcut egocentrismul copilului care se crede - ca oricare copil dealtfel – centrul Universului. Autorul avea în lagăr o singură patină. Suficient ca să se creadă a fi cel mai important om al planetei:
„...patina mea cu rotile este afundată în asfaltul topit şi prinsă acolo fix, astfel încât de piciorul meu drept atârna tot pământul.”

Roşul, culoarea dragostei, a pasiunii, dar şi a furiei, a agresiunii. Nu cred că autorul romanului s-a gândit la semnificaţiile pozitive, dar asociază soarele roşu de pe vechiul steag japonez cu maturizarea forţată de care un copil de câţiva ani a avut parte într-un lagăr japonez care se numea Tjideng. Acea culoare a ucis anii cei mai frumoşi din viaţa unui om, deci este „Roşu ucigaş”...

Jeroen Brouwers, descriind una din fazele dure la care a trebuit să asiste în lagăr, scrie:
„Trebuie să rămân nemişcat şi să privesc, în timp ce faţa mea se prelinge toată de-atâta plâns.”

Reia ideea în ultimul paragraf al romanului, când, cu ochii adultului vede imaginea fostului copil din ce în ce mai greu:
„...pe partea din afară a geamului s-au format stropi de apă care au început să se scurgă pe geam, astfel încât între mine şi celălalt eu a apărut un fel de ţesătură de zăbrele şi mi-am văzut faţa în ceaţă, lichefiindu-se.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News