Jean Louise Finch, o fată de şase ani, este eroina principală a romanului şi povestitoarea întâmplărilor care au tulburat liniştea aparentă a oraşului Maycomb, unde „a te plimba fără un scop precis însemna, fără doar şi poate, că mintea ta nu e n stare să găzduias¬că un scop precis″.

Vara, „când ploua, străzile se transformau într o mâzgă roşie. [...]. Dimineaţa pe la nouă, gulerele scrobite ale bărbaţilor erau fleşcăite. [...] Doamnele [...] pe înserat arătau ca nişte prăjituri cu glazură de sudoare, pudrate cu talc parfumat″.

Jean Louise are un frate mai mare cu patru ani. Ea şi cu Jem aveau voie să se joace „până unde răzbătea glasul Calpurniei″, o negresă care avea de rezolvat treburile casei şi îngrijirea celor doi copii în perioada când tatăl lor Atticus Finch, avocat, era plecat de-acasă. Mama celor doi fraţi a murit când Jean Louise era foarte mică.

De fapt, povesteşte băieţoasa Jean, „Atticus şi unchiul meu făcuseră şcoala acasă şi ştiau de toate, sau, cel puţin, ce nu ştia unul, ştia celălalt. Mai mult: nu puteam să nu ob¬serv că tata slujise ani de zile în legislatura statului, ales de fiecare dată fără nicio opoziţie, deşi nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ajustările pe care profesorii le considerau indispen¬sabile pentru a face din cineva un bun cetăţean″.

Jean n-are niciun fel de atracţie pentru şcoală. Tatăl ei o învăţase să citească din revista „Time″. Fata urăşte şcoala cu constrângerile ei şi ar fi făcut orice ca să scape, măcar pentru câteva zile, de ea. „Mersesem atât de departe, încât îmi cumpărasem cu o monedă de cinci cenţi dreptul de a mi freca fruntea de capul băiatului bucătăresei domnişoarei Rachel, care avea nişte bube grozave. Dar nu m am molipsit″.

Atticus Finch e un om drept, un avocat care are curajul să apere un negru acuzat pe nedrept de agresiune împotriva unei femei albe, al cărei tată era un asistat social care-şi primea banii pe nedrept, un om rău, pus pe răzbunare cu orice preţ şi care, spre sfârşitul romanului, va avea un destin tragic.

Tatăl lui Jean Louise şi al lui Jem are curajul de a-l apăra pe negrul Tom Robinson într-un proces în care şansele de a scăpa nevinovat şi achitat erau nule, doar pentru faptul că era negru.

„Cazul ăsta, al lui Tom Ro¬binson, e ceva ce atinge miezul conştiinţei omeneşti, n aş putea să merg la biserică şi să mă nchin Domnului dacă nu l aş ajuta pe omul acesta″, îi spune Atticus fiicei lui, pe care o mai sfătuieşte ca la şcoală, unde e posibil să audă vorbe urâte la adresa tatălui ei, apărătorul unui negru considerat vinovat doar prin simpla culoare a pielii: „ţine capul sus şi pumnii jos. Orice ţi s ar spune, nu ţi ieşi din fire. Încearcă măcar de data asta să ţi foloseşti şi capul... căci e un cap bun, chiar dacă opune rezistenţă învăţăturii″.

Tom Robinson este condamnat în urma procesului lipsit de probe concludente. Încearcă să evadeze din închisoarea locală, nemaiaşteptând recursul, unde şansele lui de achitare, chiar nevinovat fiind, ar fi fost nule. Moartea violentă a lui Tom nu era ceva ieşit din comun pentru comunitatea albă a oraşului Maycomb. Tom a acţionat aşa cum ar fi acţionat oricare negru, fără un plan, mânat doar de dorinţa de a se vedea liber, deşi, poate, Atticus l-ar fi putut scăpa de condamnare la recurs.

Mentalitatea colectivă a oamenilor albi din Maycomb este sintetizată de autoare foarte concret în următorul fragment: „Ce am avut şi ce am pierdut.... Şi închipuie ţi că băiatul acela, Robinson, era căsătorit cu cununie, cică părea curăţel, mergea la biserică şi aşa mai departe, dar uite, când râcâi mai adânc, vezi că poleiala e subţire de tot. Negrul din ei iese totdeauna la suprafaţă″.

Atticus Finch îî spune, la un moment dat, fiului său, Jem: „împuşcă şi tu câte gaiţe albastre vrei, desigur dacă le poţi nimeri, dar ia seama: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare″. Păsările cântătoare „nu strică grădinile oamenilor, nu şi fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb îşi pun tot sufletul cântând pentru noi. De asta e păcat să ucizi o pasăre cântătoare″.

Şi tatăl lui Jean Louise e un fel de pasăre cântătoare. El îşi pune sufletul în slujba negrului Tom Robinson, iar cine încearcă să ucidă o pasăre cântătoare, nu poate sfârşi decât rău, aşa cum păţeşte Bob Ewell, care a acuzat pe nedrept un om nevinovat.

Pentru Atticus Finch „curajos nu e omul cu puşca n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, ori¬ce ar fi″.

Poate fi, oare, o definiţie mai bună decât cea de mai sus, a curajului?

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News