Autorul, în toate poeziile acestui volum, se adresează iubitei. Există o înşiruire logică a poemelor. Pentru început, Romeo Roşiianu ne invită să dăm răspuns întrebărilor „De unde venim. Cine suntem. Încotro ne îndreptăm”, întrebări transpuse într-o pictură celebră de la sfârşitul secolului al XIX-lea a pictorului Paul Gaugain.
„Iubito, aş fi vrut să-mi cunoşti mama ca să ştii că aluatul e bun şi viata prea scurtă”

În copilărie, pe umărul mamei îşi odihnea „neliniştea vieţuirii”

Poetul ar voi să mai fie
„visătorul pentru moarte născut.”

Despărţirea de fiinţa iubită e şi mai dureroasă când prezentul trist aminteşte de plăcutele momente iremediabil trecute:
„în cearceaful boţit am căutat să pipăi conturul trupului tău”

Aceeaşi idee, în altă poezie:
“numai noi Iubito în patul răvăşit căutam urmele trupurilor / Îmbrăţişate luam mulajul fericirii trăite”

Vine un moment în viaţa fiecărui om când amintirile dor. Poetul ştie să sugereze prin metafore bine alese că toată fericirea pe care omul o crede veşnică se duce încet-încet...Deja s-a făcut toamnă...
„Mai ştii când mi-am pus capul pe sufletul tău şi te-am rugat să mă ierţi că e toamnă?!”

Versuri care spun mult despre apropierea sufletească dintre el şi ea
„Mai ştii că atunci când ai râs ţi-am văzut sufletul?!”

Şi totuşi poetul şi iubita fac parte din lumi diferite...
…ţi-am zis că poetul vede cuvintele dinăuntru / şi tu numai din afară Iubita mea”

Aşa cum e de secole ştiut, dragostea celor doi e admirată de întregul univers:
„Mai ştii că atunci când mi-am rătăcit prima dată mâna-n zulufii tăi stelele ne făceau complice cu ochiul?

Natura ia parte la fericirea celor doi.
„Mai ţii minte ce frumos şopteau frunzele între ele când le mângâia vântul?”

O fericire trecătoare, ca viaţa însăşi. Să ne-amintim că Octavian Paler spunea că „nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe”.

Romeo Roşiianu spune iubitei într-unul dintre poeme:
„Aşa a fost Iubito când ţi-am spus că pe vise / nu se depune praful nicicând”

Momente de singurătate de după despărţire şi versuri atent alese:
„IUBITO în ceasul acela stăteam în mijlocul lumii de unul singur la liziera cuvintelor mustind de atâta tăcere”

În altă poezie descopăr cu mare bucurie următorul vers:
„ne despărţeau amintiri şi ne apropiau iluzii...”

Momente de cumpănă între viaţă şi moarte, spitalizare şi incertitudinea clipei următoare îşi găsesc şi ele locul printre poemele din acest volum de poezii. Un fior, un neastâmpăr se strecoară în gândurile cele mai ascunse ale cititorului după ce citeşte:
„Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei/ [...] /
Stăteam chircit în salonul cu vedere la viaţă / şi speram să vii să-mi mângâi trăirea /
[...] iar din pragul uşii ochii hulpavi măsurau / trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.”

Despărţirea, iluzia regăsirii, întrebări care nu-şi pot găsi răspunsul, foşnetul acum inutil al frunzelor.
„despărţirea avea franjuri şi foşnea a vânt strecurat / printre frunze căzute zadarnic”

şi întelepciunea omului a cărui a viaţă trece:
„prea multă tristeţe creşte rebelă printre / oameni c-o singură viaţă avută”

Ce diferenţă între omul iubind, pentru care frunzele
„... frumos şopteau [...] între ele când le mângâia vântul”

şi cel rămas fără iubită, când aceleaşi frunze sunt acum „căzute zadarnic”...

În singurătate, poetul se lasă purtat de iluzii pe care el însuşi şi le creează:
„am stat atunci până dimineaţă, Iubito, / să aştept întoarcerea paşilor tăi /
ştiam că n-o să vii dar mă minţeam frumos”

Greu de spus ce rămâne după scurta dragoste şi mult prea lunga aşteptare a reîntoarcerii clipelor fericite. Poate nişte întrebări şi nimic altceva?
„IUBITO când te-am cunoscut aveam multe întrebări în minte şi suflet/
după despărţirea de tine am şi mai multe Iubita mea”

Poemele din acest volum sunt pline de figuri de stil, de multe ori neaşteptate, dar de fiecare dată vin în ajutorul exprimării literare. Un oximoron şi o aliteraţie care mi-au plăcut mult şi pe care ţin să-l subliniez aici:
„puţin câte puţin de la plecarea ta / [...] / iubeam Iubito dar nu mai puteam suporta nimic din multul nimic.”

Fiecare dintre noi îşi caută fericirea. Autorul spune:
„Iubito, cândva mi-am propus să merg până la capătul lumii ca să te caut
Dacă nu te găseam aş fi venit pe jos de nicăieri spre niciunde”

Există se pare, un punct de reper necesar fiecărui om. Dacă nu-l găseşte, este un rătăcitor fără speranţă, un „măturător de praf de stele”, cum superb spunea Gheorghe Dinică.

O declaraţie de dragoste făcută fiinţei iubite, o poezie care mi-a plăcut enorm şi care mă emoţionează la fiecare citire.
„Iubito, într-o zi mă vei întreba dacă te iubesc mai mult pe tine sau viaţa / eu îţi voi spune că viaţa, iubito, că n-am piese de schimb / şi nu am decât una singură / tu vei pleca nervoasă pufnind şi jignind / şi nu vei auzi sufletul meu şoptindu-ţi că singura mea viaţă eşti tu”

În literatura română, această poezie poate sta alături de altă celebră poezie de dragoste, „Izvorul nopţii” aparţinând lui Lucian Blaga:
„Frumoaso, / ţi-s ochii aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta [...]”

Într-un mod deosebit, încă din titlul culegerii de poeme, Ioan Romeo Roşiianu ne invită să reflectăm la dragostea rămasă neexpediată, fie că nu ştiam adresa destinatarului, fie că destinatarul nu exista, dar tare am fi dorit să fie...Sau poate n-am avut curaj pentru a ne dezvălui pe noi însine în faţa tuturor sau în faţa unei singure fiinte. Într-un fel, prin aceste superbe poeme, autorul vorbeşte acum pentru toţi.

Ce bine-ar fi dac-am avea pe cine întreba
„mai ştii că atunci când te-am luat de mână sângele meu s-a cuibărit repede în inima ta?”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News