Epistolele cӑtre o imaginarӑ sorӑ (sau, în alte traduceri, mӑtuşӑ) ni-l aratӑ pe Mikes Kelemen ca fiind un fin observator al locurilor pe unde a pribegit. De multe ori are un ton uşor glumeţ, chiar când ne vorbeşte despre lucruri grave şi, mai ales, dureroase: „...cu osebire plӑcut mi-a fost cӑ – vӑzând cum nu se bucurӑ de preţuire – podagra l-au pӑrӑsit pre Domnul nostru, iarӑ el au fost astӑzi în ospeţie la hanul cel tӑtӑresc [...]”.

Viaţa printre turci n-a fost uşoarӑ...La masӑ, „abia apucam sӑ întingem într-un blid, cӑ ni-l şi lua dinainte, aducând altul şi altul. [...] Astfel încât „îmi pare cӑ numai nasurile au voit a ni le ospӑta şi decii ne scularӑm flӑmânzi de la îmbielşugatul ospӑţ”. În Turcia se mӑnâncӑ numai cu degetele, în Ungaria, numai cu furculiţa şi cuţitul, ne mai spune autorul.

Stilul sӑu comic se observӑ cu uşurinţӑ şi în urmӑtoarele fragmente de text: „Cât despre bӑuturӑ, nici pomenealӑ. Adevӑrat iaste însӑ cӑ bucatele câte le mâncasem nu aveau cum ne face sete”, ...sau, în altӑ scrisoare: „Isprӑvindu-se acest prânz uscat, ne încӑlӑrarӑm peste mӑsurӑ de uşurei”.

Şi când principele Transilvaniei e invitat la masӑ de vizir, obiceiurile rӑmân aceleaşi. Pe masӑ, „nice cuţit, nice furculiţӑ, nice faţӑ ori nӑframӑ de masӑ nu încurca lumea pe acolo”.

Mikes se plânge, pe bunӑ dreptate, de invitaţiile la masӑ de care a avut parte în Turcia: „…mare plictis cu ospeţia lor : întâi cӑ nu le ştiu graiul, al doilea cӑ de mergi în casa turcului, te pofteşte sӑ şezi, îţi dӑ un ciubuc, un filigean de cafè şi cinci-şase vorbe; apoi ar tӑcea zece ceasuri în şir, de-ai sta sӑ-l asculţi cum nu grӑieşte…”.

Dacӑ mergi în vizitӑ la turc, dupӑ „un ciubuc de tutun, un felegan de cafè, […] când vin slujitori cu cӑţuia la afumat, sӑ chiamӑ cӑ trebuieşte sӑ-ţi iei calabalâcul”.

Şi...mare atenţie, nu trebuie sӑ-l întrebi pe turcul gazdӑ ce mai face nevastӑ-sa, „cӑci dupӑ o asemenea întrebare ne-ar pofti afarӑ cu ciomagul”. Mai mult, „aice nu trebuie sӑ pomeneşti de gospodinӑ, ca şi cum nici nu s-ar afla femei pe lume”.

Nu se pot trimite daruri unei femei, iar pӑcat de moarte ar fi ca o femeie sӑ trimitӑ daruri unui bӑrbat, chiar „steie acel dar numai într-un fir de trandafir”.

Casele turceşti din secolul XVIII n-aveau ferestre spre uliţӑ, „sӑ nu poatӑ sta în privealӑ nevestele”.

Dar şi turcoaica din secolul al XVIII-lea avea drepturi…: „dacӑ un turc lasӑ douӑ joi sӑ treacӑ pe degeaba, nevastӑ-sa are cӑdere sӑ facӑ plângere la cadiul”. Cadiul era judecӑtorul din zona respectivӑ.

Povestitorul, un om educat, rӑbdӑtor, îi spune surorii cӑ e în stare sӑ asculte pe cineva vorbind neîntrerupt trei ore, „fӑrӑ a scoate o vorbӑ, darӑ pe urmӑ sӑ nu mӑ întrebi ce am auzit, cӑ nemica nu ştiu”.

Toate au o rezolvare, mai ales între neamuri... Dupӑ atâta...foame înduratӑ, cu bucatele turceşti pe masӑ, aflӑm cӑ „Domnul nostru [...] ne-au trimis o cinӑ bunӑ, [...] cӑci la masӑ nu ne mai slujeau osmanlâii, ci slugi de-ale noastre, care scoteau blidele când ziceam noi”. No, aşe mai mere! Zic eu...

Mikes face o frumoasӑ pledoarie pentru dragostea curatӑ: „Dragostea venitӑ din inimӑ e mai de preţ decât avuţiile; nu numai în casӑ bogatӑ sӑlӑşuieşte cӑsnicia bunӑ!”, ...dar recunoaşte cӑ n-ar avea dreptul sӑ spunӑ nimic despre cӑsӑtorie: „...vorbesc despre cӑsnicie precum orbul despre luminӑ, carele ştie cӑ lumina iaste, darӑ nu ştie cum şi ce fel aratӑ”.

Autorul vorbeşte despre strategii de rӑzboi, neuitând a fi caustic: „...teamӑ îmi iaste sӑ se aleagӑ praful şi pulberea de rӑzboiul nostru, cӑci turcul bӑtut e bucuros de pace”, despre fanatismul lor religios: „Naţia aceasta nu priveşte cu scârbӑ la creştini – ci cu dispreţ!”

Obiceiuri diferite, în ţӑri diferite, consemnate în „Scrisori din Turcia”: în Anglia, femeile pot merge la cârciumӑ, în Spania, femeile poartӑ în braţe purceluşi, „precum sӑ poartӑ în altӑ parte cӑţeii”, în Franţa o femeie de boier se poate plimba cu caleaşca oriunde, femeile turcilor nu ies din casӑ cu anii.

Fiecare scrisoare se terminӑ cu o declaraţie de afecţiune necondiţionatӑ pentru „surioara” lui imaginarӑ: „Surioarӑ dragӑ, fişte-ce buzunar, încreţiturӑ şi cotlonaş din inima mea e plin de dragoste pentru Domnia Ta”.
În afarӑ de sorӑ, autorul are o mare dorinţӑ: de a mânca varzӑ (sau curechi, respectând opinia traducӑtorului). De multe ori, dragostea de frate şi dorinţa de a mânca varzӑ se contopesc în acelaşi sfârşit de epistolӑ: „Vai, câtӑ mâhnire pe mine dacӑ nu te-as gӑsi sӑnӑtoasӑ! Iarӑ luni sӑ mӑ aştepţi la prânz şi sӑ-mi gӑteşti şi curechi”. Sau: „Cum stӑm cu sӑnӑtatea? Au îngrijimu-ne de ea? Iarӑ eu îndrӑgitu-s dupӑ atâta nevedere? Cӑ eu te îndrӑgesc, surioarӑ dragӑ, ca o oalӑ de curechi”.

Chiar mi-a plӑcut o declaraţie de dragoste în care, normal, e vorba şi despre curechi: „Şi, surioarӑ scumpӑ, sӑ ştii cӑ îmi eşti oleacӑ mai dragӑ decât curechiul”. Dar, chiar şi dragostea de sorӑ are o limitӑ pӑmânteanӑ: „Şi rӑmân, surioarӑ dragӑ, a Domniei Tale slugӑ pânӑ la moarte, darӑ mai încolo, nu”.

În Turcia, a stat în Ienikioi, într-o casӑ pe malul mӑrii: „ne aflӑm pre ţӑrmurele mӑrii, şi anume într-atâta, încât sub casa mea sӑ poate veni pe apӑ”. Iar în casӑ, „nu te încurcӑ nice scaun, nice masӑ”.

Simpatic este Mikes când vorbeşte despre un cutremur din Turcia: „Şedeam la masӑ, prânzind, când au prins den bun senin a se clӑtina blidele, iarӑ noi cu ele”. Apoi, descrierea desfӑşurӑrii evenimentului continuӑ pe fӑgaşul comic. Sub casӑ, apa mӑrii ajungea, în restul timpului, pânӑ la genunchi. La cutremur, sub casӑ „au rӑmas loc uscat, întorcându-se apa acasӑ numai pe sarӑ”.

Mai mulţi ani a stat Mikes în Tekirdağ, pe care-l descrie succinct ca fiind „ unul frumos şi nu-i lat pe cât de lung”. Expresia e de mai multe ori folositӑ (despre lungime-lӑţime), ca în exemplul urmӑtor : „Tabӑra iaste îndeajuns lungӑ, darӑ strâmtӑ tare”.

Dacӑ prind pe cineva cӑ furӑ şi cadiul (judecӑtorul) poate fi plӑtit, sau mituit, cum se spune azi, acel cineva nu va fi spânzurat. Dar dacӑ nu poate plӑti nimic cadiului…hoţul „poate hi încredinţat cӑ-i lungeşte gâtul cu adaos de ştreang”.

Mikes Kelemen zice cӑ în localitate nu existӑ nici spânzurӑtoare, nici gâde. În aceste condiţii, „osânditul iaste spânzurat în medean, pe vreun cui, denaintea oricӑrii dughene, iarӑ pusul în ştreang îl sӑvârseşte întâiul armean, ori ovrei, ori grec care îi iasӑ în cale ienicerului, pe uliţӑ”.
Autorul înţelegea, pe vremea lui, lucruri pe care abia azi reuşim a le înţelege. Vorbeşte în mai multe rânduri despre boalӑ şi starea psihicӑ a omului. „Decii mult mai mare iaste neliniştea cugetului decât osteneala cea trupeascӑ ; un ceas de mâhnire şi zbucium mai cu anevoinţӑ iaste decât o zi întreagӑ de praşilӑ…”.

În alte cazuri, este mult mai concret: „…ambiţia, zgârcenia, invidia. Nimicӑ nu scurteazӑ viaţa omului, mai mult decât acestea”; sau „…nemicӑ nu poate hi mai mare duşman sӑnӑtӑţii decât nesaţiul, necumpӑtarea şi lenevia !”.

Sfârşitul lui Rákóczi József poate fi încadrat bine în contextul scris puţin mai sus: „mai de mult am fost bӑgat de seamӑ cӑ va sӑ hie cum fӑclia de cearӑ. […] Astӑzi […] fӑclia au ajuns cӑtrӑ capӑt”. Rákóczi „Era mintos şi bun la inimӑ. Darӑ nice o datӑ nu l-au mustrat sӑ lase mânia. Şi sӑvai cӑ aceasta i sӑ risipea degrabӑ, îl coprindea ades. Nice nu l-au învӑţat sӑ pohteascӑ a sӑ şti îndrӑgit de oameni”.

Îmi place cӑ am gӑsit la autorul maghiar o minte deschisӑ, modernӑ, chiar foarte modernӑ pentru acele timpuri. El pledeazӑ pentru educaţia fetelor, care trebuie sӑ fie aceeaşi cu a bӑieţilor. Extraordinar de bine se poate vedea atitudinea autorului despre femei când îi scrie surioarei (inexistente, cum am mai precizat): „Domnia ţa eşti destoinicӑ a-ţi aşterne gândurile”.
Se îmbolnӑveşte grav de mai multe ori. Ciuma a fӑcut ravagii printre apropiaţii lui Mikes, în Turcia. Apoi, totul s-a rezolvat. Extraordinar mi s-a pӑrut faptul cӑ scrisoarea nr. 47 se încheie cu cuvintele: „Noi încӑ nu râdem”…

Se vindecӑ de friguri. Pentru aceasta, a fost nevoit sӑ lase „sӑlaşurile de pânzӑ” şi sӑ se mute la târg. S-a vindecat, bineînţeles, cu „zeamӑ de curechi”.

În surghiunul sӑu nesfârşit, Mikes Kelemen ajunge sӑ cunoascӑ şi Bucureştiul. Spune despre Vodӑ cӑ are casӑ şi grӑdinӑ „în lӑturea oraşului”. Tot acolo este şi tabӑra domnitorului, „vezi bine cӑ trebuiesc pӑzite verzele din grӑdinӑ”. E de remarcat cӑ Mikes trece de la „curechi” la „verze”, în momentul şederii sale în Bucureşti. Sau o fi ideea traducӑtorului ?...
Autorul se teme acum de nӑvӑlirile cazacilor. „Ştie Dumnezeu cum trebuiesc a hi toate celea: el te umileşte în colb, el te înalţӑ întru slavӑ”. Drept urmare, zice mai departe: „destul de bucuros aş pohti a mӑ înӑlţa şi eu în vӑzduh, zburӑtӑcind de aice”.

Pleacӑ din zonele unde pericolul cazac (rusesc, mai degrabӑ) era inevitabil. Pe drumul de la Iaşi la Bucureşti, spune: „câmpul mi-au dat pretutindene sӑlaş”.

Observaţiile autorului nu se rezumӑ doar la relaţiile dintre oameni. Mӑ bucur sӑ gӑsesc urmӑtorul fragment: „Dragoste au turcii şi asupra dobitoacelor, a copacilor şi a morţilor, încredinţaţi hiind cӑ aşa iaste plӑcut lui Dumnezeu. Şi au ctitorii lӑsate cu diatӑ, unde sӑ hrӑnesc o samӑ de câini şi de mâţe”.
Cartea lui Mikes Kelemen, nӑscut la Zágon, judeţul Covasna în 1690 şi decedat la Tekirdağ, Turcia în 1761, depӑşeşte cu mult statutul de carte foarte bunӑ, interesantӑ, utilӑ, sau oricâte alte atribute i-am putea adӑuga. E mai mult decât toate cele enumerate la un loc.

Este o bijuterie literarӑ!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News