ʺSpovedania unui beţivʺ este, în bunӑ mӑsurӑ, un roman autobiografic. Scriitorul american Jack London n-a avut o viaţӑ uşoarӑ. A trebuit sa munceascӑ de mic, sӑ devinӑ om mare înainte de a-şi începe - cu adevӑrat - liniştiţii ani ai copilӑriei.

Un personaj fabulos, este cel care-l ʺînsoteşteʺ pe autor în întreaga sa viaţӑ.
ʺJohn Barleycorn [...] este regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. Prin el poţi ajunge alături de zei, şi tot pe el îl găseşti tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este personajul care-ţi arată adevărul fără cruţare, dar te trimite şi la moarte. Îţi provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de murdărieʺ.

În dicţionarul Merriam-Webster, John Barleycorn e definit ca ʺalcoholic liquor personifiedʺ. Poetul scoţian Robert Burns pomeneşte deja pe la 1700 de aceastӑ – sӑ-i zicem – fantomӑ a beţivilor în poemul ʺTam O’Shanterʺ, dar despre ʺexistenţaʺ lui John Barleycorn se ştia cel puţin de pe la 1550.

Tot romanul autobiografic se ʺpliazӑʺ în jurul activitӑţii de bӑutor neîntrecut a lui Jack London, nevoit sӑ-şi câştige existenţa de pe o zi pe alta, prestând cele mai grele şi prost plӑtite munci. Vorbind despre ʺînsoţitorulʺ sӑu pe drumul vieţii, autorul spune: ʺChiar şi astăzi îmi displace, şi dacă îl beau, fac aceasta pentru acţiunea lui stimulentă, lucru de care nu-mi dădeam seama între cinci şi douăzeci şi cinci de ani.ʺ

Cu multӑ tentӑ umoristicӑ, Jack London îşi aminteşte cum a ajuns, la vârsta de cinci ani, sӑ se îmbete pentru prima oarӑ, cu bere. Nevoit sӑ aducӑ un bidon prea plin tatӑlui sӑu, autorul spune: ʺMă împiedicam la fiecare pas şi fiecare clătinătură provoca o nouă mică băltoacă în ţărână, la picioarele mele. De ce să pierd oare atâta lichid preţios? gândii eu. Nimeni nu va avea cum să ştie dacă I-am băut sau l-am vărsat.ʺ

Apoi, pe mӑsurӑ ce creşte, gӑseşte în alcool un bun stimulent pentru gânduri. ʺÎnfierbântat cum eram, gândurile dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce aşteaptă în mijlocul nopţii semnalul pentru a evada. Fiecare idee lua contururi precise, fiecare imagine era limpede, căci flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul.ʺ

Autorul spune cӑ oamenii care se adunӑ pentru a sta de vorbӑ, pentru a râde sau pentru a uita de neîmplinirile vieţii, au în faţa lor pahare cu alcool. În ceea ce priveşte locul de ʺsocializareʺ, ʺCârciuma rămâne un loc de întâlnire unde oamenii se adună cum odinioară primitivii se adunau în jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii.ʺ

Jack London nu şi-a putut depӑşi epoca în care a trӑit (1876-1916). Se vede destul de clar din misoginismul de care dӑ dovadӑ personajul principal al romanului, care are şi rolul de narator.
Nu m-a mirat, aşadar, fraza urmӑtoare: ʺNumai prin faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat în tinereţe de influenţa femeilor şi am pătruns în societatea generoasă a bărbaţilor.ʺ

Autorul constatӑ cӑ sunt douӑ tipri de beţivi: unii care la beţie fac nӑzbâtii fӑrӑ a pӑrea cӑ se gândesc la consecinţe şi ceilalţi care au imaginaţie, chiar viziuni. Din aceastӑ ultimӑ categorie face parte beţivul care ʺŞtie totdeauna unde se găseşte şi ce face. Nu-i este ameţit corpul, ci creierul.ʺ

Nu în orice situaţie John Barleycorn, acest ʺînger pӑzitorʺ al beţivilor din Insula Britanicӑ are un rol nefast. ʺJohn Barleycorn se aplecă pe deasupra tejghelei pentru a-mi şopti în taină că începeam să bat câmpii şi mă sfătui să beau mai cu măsurăʺ.

Scriitorul american a avut parte de lichide în toate modurile posibile: în interior, cu ʺajutorulʺ lui John Barleycorn, în exterior, ca marinar, pescuitor de stridii, iar mai târziu ca proprietar de ambarcatiune. În aceastӑ ultimӑ calitate Jack London ne dezvӑluie şi interesul lui deosebit pen-tru a citi. ʺNopţile, când ştiam că echipajul meu doarme în oraş, îmi îngăduiam o adevărată „orgie”. Mă strecuram până la biblioteca publică pentru a-mi schimba cărţile împrumutate şi-mi cumpăram, cu această ocazie, bomboane de toate felurile. Mă reîntorceam apoi pe „Razzle
Dazzle”, închizându-mă în cabină pentru a citi în timp ce mâncam bomboanele.ʺ

Existenţa zbuciumatӑ a lui Jack London a însemnat şi încercarea de a-şi câştiga existenţa învӑţând mai multe meserii. Când s-a gândit cӑ electrician la tramvaie ar fi o meserie potrivitӑ pentru el, autorul spune cu o finӑ ironie cum a trebuit sӑ înceapӑ de la munca de jos ʺascensiuneaʺ spre meseria visatӑ. ʺÎncepui într-adevăr cu ce era mai elementar. Trebuia să car cărbuni fochiştilor, pe care aceştia il aruncau în cuptor. Prin ardere, energia lor se transforma în vapori şi apoi în electricitate dincolo, în sala maşinilor unde lucrau electricienii. Eram mulţumit că nu coborâsem mai jos şi că directorului nu-i venise gândul să mă trimită în mină pentru a înţelege şi mai bine originea electricităţii care pune în mişcare tramvaiele din oraş.ʺ

Autorul dezvӑluie spre final scopul existenţei acestui roman: o atenţionare pentru o societate care, prea grӑbitӑ în goana ei dupӑ asigurarea existenţei, uitӑ, pur şi simplu uitӑ, cum trebuie crescuţi tinerii. ʺPe aceştia îi deformează civilizaţia noastră barbară, punându-le la îndemână otrava la toate colţurile de stradă şi pentru ei scriu – pentru aceşti băieţi sănătoşi şi normali, născuţi deja, sau care se vor naşte de acum înainte!ʺ

Jack London spune cӑ ar fi dorit ca ʺînsoţitorulʺ sӑu pe drumul vieţii, sӑ nu fi existat... Astfel, ʺdemonul invizibil al alcoolului mi-ar fi rămas necunoscut şi n-aş fi pierdut aşa de mult timp pentru a-l analiza atât de profund!ʺ

Da, dar aceastӑ analizӑ profundӑ face mai mult decât toţi acei John Barleycorn care-i însotesc pe destul de mulţi oameni...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News