În primul capitol („În cercetarea Coloanelor”), suntem purtaţi în vremurile biblice, la a şasea generaţie după Adam, mai precis la fiii lui Lamech, Iubal şi Tubalcain, apoi un altul pe care l-a chemat Noe, „celebru ca cel care a salvat lumea după Potop”. Interesant este că Biblia ne oferă informaţii despre ocupaţiile celor doi fraţi mai mari. Iubal este tatăl tuturor acelora care cântă la flaut şi la chitară, iar Tubalcain este tatăl acelora care prelucrează cuprul sau fierul. Deşi textul biblic nu face precizări, Nicolae Iuga spune că cei doi fraţi, „unul primul artist şi celălalt primul fierar din istoria umanităţii, aveau cunoştinţe ezoterice”.

Autorul pleacă în construcţia demersului său de la Legenda Corporaţiei (La Légende de la Corporation), „prima Constituţie legendară a Ordinului Francmasoneriei”. După ce vorbeşte despre primul fierar şi primul artist pe care i-a avut omenirea, N. Iuga reaminteşte de cele şapte ştiinţe şi arte liberale: Gramatica, Retorica, Logica, Aritmetica, Geometria, Muzica şi Astronomia. Autorul zice că între aceste şapte ştiinţe şi arte se găseşte Masoneria, identificabilă în Geometrie.

Masoneria, conform Legendei, are începutul înaintea Potopului biblic. Lamech a avut doi fii, pe Iubal şi pe Tubalcain, după care s-a născut Noe (altul, nu cel cu Potopul). Iabal, când a aşezat oile pe câmp, a descoperit geometria şi a fost primul care a construit case de piatră sau de lemn. Fratele său Tubal a descoperit muzica, harpa şi flautul.

Trec peste numele acestor personaje care sunt când Tubalcain, când Tubal, când Iubal, când Iabal (în functie de sursa folosită - Biblia sau Legenda Corporaţiei) şi ajung la „Legenda Coloanelor”, care spune că Dumnezeu – ştiau cu siguranţă fiii lui Lamech – urma să distrugă lumea fie prin foc, fie prin apă. Atunci urmaşii lui Lamech au scris toate cunoştinţele pe două coloane: una din marmură, pentru a nu putea fi distrusă de foc şi cealaltă din teracotă, pentru a nu putea fi distrusă de apă. După potop a fost găsită plutind coloana de teracotă. Şi cunoştintele Masoneriei au fost astfel salvate; de altfel, Masoneria a fost prezentă la construirea Turnului din Babylon şi a cetăţii Ninive.

Dincolo de Legenda Corporaţiei, Nicolae Iuga observă că ceea ce contează cu adevărat este că omenirea a dobândit cunoştinţe ezoterice pe care a dorit sa le transmită viitoarelor generaţii

În capitolul al II-lea : „Călătoria în Egipt” e vorba de o călătorie mentală în Egiptul antic, care a avut, spune autorul lucrării, „o puternică valorizare metafizică a morţii”, iar de aici derivă construcţia piramidelor şi îmbălsămarea cadavrelor. Un proverb arab spune: „zeii se tem de un singur lucru, timpul, dar timpul se teme la rândul său de piramide”. Lucru verificabil deja, dacă ne gândim-observă N. Iuga- că într-adevăr, piramidele au supravieţuit tuturor zeilor antici egipteni!

Pentru vechii egipteni, sufletul nu era unic, ci era reprezentat sub mai multe aspecte ale vieţii spirituale. Astfel, sufletul numit „bai”, e acela care după moarte trece într-o altă viaţă. Era reprezentat printr-o pasăre, care după moartea omului se putea prezenta foarte repede în faţa judecătii lui Osiris. O altă dimensiune a sufletului, numită „ka”, era un fel de dublură a corpului, care rămâne în mormânt atât timp cât corpul se conservă. De aici preocuparea anticilor egipteni pentru construirea unor morminte foarte durabile şi pentru îmbălsămarea cadavrelor.

În lucrarea „Sur les racines...”, e reamintit faptul că Herodot spunea că vechii egipteni erau mai evlavioşi decât alte popoare. Astfel, la ei erau doar preoţi bărbaţi, care-şi rădeau părul la fiecare două zile pentru a fi în întregime puri când se puneau în slujba zeilor. Tot din cartea scrisă de N. Iuga mai aflu că egiptenii nu cultivau niciodată o plantă căreia în franceză îi spune „la fève”. Nu am găsit decât explicaţii foarte vagi în dicţionare, de genul „plantă leguminoasă, plăcinta Ajunului Bobotezei”. De asemenea, planta cu pricina Pitagora şi discipolii săi o considerau o plantă împură şi de neatins.

Herodot a văzut templul lui Shu, care avea două coloane, una îmbrăcată în aur, cealaltă în smarald, aceasta din urmă degajând o lumină verzuie pe timpul nopţii. Templul a fost construit cu aproximativ 2.300 de ani înainte de Herodot, adică acum 4.700 de ani.

În Antichitate, egiptenii aveau obiceiuri pe care azi le-am considera bizare. La sfârşitul unei agape, unul dintre ei făcea turul mesei cu un mic sarcofag în mână, zicând fiecărui mesean în parte: „beţi şi fiţi veseli, pentru că după moarte veţi fi aşa”.

Trecând la altceva, Nicolae Iuga spune că datorită canalelor construite pentru irigaţii, care aveau forma unui pătrat cu latura de 100 de coţi, aici s-ar afla începuturile geometriei, adaptate mai apoi de greci.

Obeliscurile erau o prezenţă obişnuită în lumea antică. Cele care se mai găsesc azi n-au inscripţii. Autorul se întreabă – pe bună dreptate – dacă nu cumva preoţii egipteni le-au răzuit pentru a nu putea fi profanate.

După Herodot, egiptenii au fost primii care au considerat sufletul nemuritor, iar Isis şi Osiris erau maeştrii lumii de dincolo. Osiris a fost un zeu şi în acelaşi timp un rege legendar al Egiptului. Era divinitatea care i-a învăţat pe oameni despre bine şi despre virtute. Seth, fratele lui Osiris, îl omoară pe acesta şi pentru a-şi ascunde crima taie cadavrul în bucăţi pe care le îngroapă în diferite locuri din delta Nilului. Soţia lui Osiris, Isis, împreună cu cei doi fii ai ei, Horus şi Anubius (zeitatea cu cap de şacal) regăsesc bucătile de cadavru şi cu ajutorul magiei, îl readuc la viaţă. După aceasta, Osiris a început să judece morţii. Mitul acestei întâmplări, la fel ca moartea lui Abel, omorât de fratele său Cain, sau episodul morţii lui Hiram Abif, explică apariţia răului sau a invidiei în lume.

Mai departe, Nicolae Iuga face câteva consideraţii despre „Cartea Morţilor”, un vechi text egiptean şi concluzionează că „astfel moartea are un sens, căci numai aşa se poate cunoaşte perfecţiunea divinităţii. Moartea devine iniţializarea ultimă şi supremă.”

La judecata făcută de Osiris, defunctul răspunde la o serie de întrebări. Printre altele,
„el trebuie să declare că n-a încercat să dobândească cunoştinţe ezoterice fără a avea acest drept”

Autorul face referire la studiul lui Mircea Eliade despre „Cartea Morţilor”. Consider că interesantă ar fi fost şi lucrarea lui Ioan Petru Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, unde scrie:
„Deşi, în general, se presupune că un egiptean face binele şi se fereşte de rău, lista de acţiuni negative ni s-ar putea părea ciudată, mai ales când este vorba de munca în exces, considerată a fi una dintre cele mai grave culpe. „Nu am făcut vreo faptă rea, nu am muncit în fiecare zi mai mult decît era necesar”.”

În capitolul „Ezoterismul morţii”, Nicolae Iuga ne invită la un exerciţiu de imaginaţie: „cum ar fi dacă noi am fi nemuritori?”

Bună întrebare, care a mai fost pusă şi va mai fi...E reamintit scriitorul din secolul XVII Jonathan Swift, care în romanul său „Călătoriile lui Gulliver” spune despre nişte personaje care ar trăi două sute de ani. În acest caz vor avea destul timp pentru a studia „sérieusement la science et les arts”. Mai mult, omul bine instruit va ţine un jurnal „unde va scrie toate întâmplările societăţii, [...] va scrie despre personalităţile istorice, va nota schimbările de cutumă, de limbă, de îmbrăcăminte , alimentaţie şi de viaţă cotidiană”. Omul lui Swift (să-i spunem aşa) se va căsători după şaizeci de ani. Mai mult, într-o aşa viaţă îndelungată omul ar putea să vadă înălţarea şi decăderea oraşelor, ape acoperind ţinuturi , fluvii secând, zone fertile transformate în deşert.

Dar, zice Swift, legea îi consideră pe oamenii trecuţi de optzeci de ani „pe bună dreptate morţi din punct de vedere civil, [...] fără drept de a fi martori în justiţie, de a cumpăra pământ sau case”.

Se poate şi mai rău...după nouăzeci de ani „nu vor putea să-şi petreacă timpul citind, pentru că nu reţin nimic şi nu înţeleg nimic”.

Autorul cărţii observă, după ce-l citează şi comentează pe autorul irlandez, că „dacă n-am avea în permanenţă o viziune explicită a consecinţei morţii, sau dacă ne-am crede efectiv nemuritori, atunci o neglijenţă totală şi o degradare inimaginabilă a fiinţei umane s-ar produce.”

Ar fi interesant de pus aici un fragment din recenzia pe care am făcut-o cărţii lui José Saramago, „Intermitenţele morţii”: Lucrurile se înrăutăţesc odată cu lipsa morţii. Oamenii nu mai pot să moară, dar suferinţa, boala, bătrâneţea eternă sunt prezente peste tot. Spitalele devin suprapopulate cu muribunzi care nu pot face marele pas, numărul pensionarilor creşte nepermis de mult, sistemul economic al ţării e dat peste cap. La început
„…cetăţenii erau ferm convinşi că, prin simpla voinţă, va fi posibil să se învingă moartea şi că, prin urmare, dispariţia nemeritată a atâtor oameni în trecut se datora numai unei reprobabile debilităţi volitive a generaţiilor anterioare.”

În cartea sa, Nicolae Iuga spune: „Ce putem şti despre moarte”, o întrebare care după autor ar trebui pusă altfel: „putem să ştim cu adevărat ceva despre moarte?”. Citându-l pe Max Scheler, care spune că „moartea e sacrificiul pe care individul trebuie să-l sufere pentru a perpetua specia, dar moartea nu e o experienţă în sensul propriu al cuvântului (N. Iuga)”, autorul spune că „moartea e ceva care n-a fost niciodată experimentat de noi [...].”

Foarte mult mi-a plăcut observaţia că sunt două motive pentru care nu putem considera moartea o experienţă când vine la noi. Întâi pentru că nu vine decât o singură dată, deci nefiind repetabilă nu poate fi făcut un experiment ştiinţific. În al doilea rând, dacă am înţelege ceva din moartea noastră, n-am putea comunica.

„Pe scurt, ştiinţa, care se bazează pe experienţă repetabilă, observabilă şi comunicabilă, nu poate găsi nimic şi nu ne poate spune nimic despre moarte”(N.I.).

Dar, concluzionează autorul, dacă nu putem şti nimic despre moarte, „asta nu înseamnă că nu ne putem gândi la ea în toate felurile posibile”. Apoi se face diferenţierea dintre cunoaştere şi gândire, mai concret „cunoaşterea presupune existenţa unui obiect şi gândirea nu.” Suntem mai departe trimişi la sistemul filozofic al lui Immanuel Kant, pentru care „cunoaşterea e o gândire folosind un obiect, în timp ce gândirea e o cunoaştere fără obiect.”

Pitagora, Platon, Aristotel, Nietzsche, sunt câţiva dintre filozofii comentaţi în această carte. Desigur, de la primii trei n-a rămas nimic scris, totul transmiţându-se acroamatic („transmitere orală într-un cerc de persoane [...] ajunse la un înalt nivel de iniţiere [...].”)

Cartea are un epilog în care autorul se adresează direct cititorului, care pare a fi luat prieteneşte de după umeri pentru a i se arăta CALEA.
„Fii atent, fratele meu pentru că azi îţi voi vorbi despre trei posibilităţi de a rezista tenebrelor.”

Prima pe care ne-o propune fratele nostru Nicolae Iuga este credinţa în Dumnezeu. Autorul ne spune că Heraclit era de părere că „nu se pot cunoaşte lucrurile divine dacă ne lipseşte credinţa.”

„A doua posibilitate este prietenia, sau dacă tu vrei, fraternitatea.” Fraternitate care presupune existenţa a doi egali, iar „esenţa fraternităţii este de a da mai mult decât primeşti”.

Ultima posibiltate de a rezista tenebrelor propusă de prietenul sau fratele nostru Nicolae Iuga este cultura. „ea este hrana care întreţine viaţa spiritului.”

Citind astfel de cărţi, atât de bine realizate, structurate şi prezentate, devine limpede că „Sur les racines de l ésotérisme dans la pensée antique” este una dintre acelea care hrănesc spiritul!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News