Jókai Mór ne prezintă o zbuciumată poveste de dragoste cu final nefericit (dar nu tragic), plasată de autor pe întinsele câmpii ale Hortobágy-ului, despre care voi da câteva informaţii după ce-i vom cunoaşte pe cei doi protagnişti ai romanului, Klára şi Sándor.
Klára pare venită de nicăieri, „despre ea nu ştia nimeni de unde o avea bătrânul cârciumar, căci nu era însurat. A uitat-o pe acolo cineva, aşa că a ţinut-o şi a crescut-o până s-a făcut ca o floare minunată.”
Probabil o floare la fel de minunată ca trandafirul galben, singurul de această culoare de pe tot întinsul Hortobágy-ului. „Minunat trandafir, înfloreşte toată vara, începe pe la Rusalii şi până toamna târziu mai are boboci. Are o floare galbenă ca aurul, iar mirosul lui seamănă mai degrabă cu aroma vinului de muscat decât cu mirosul trandafirului. Mulţi dintre cei care au mirosit floarea şi-au pierdut minţile!”
Klára are un păr frumos, care n-avea nevoie să fie spălat cu zeamă de gutui, cum făceau celelalte fete. Nici nu se fardează frumoasa fată. Iubitului ei, Sándor, nu-i place să-i vadă faţa acoperită cu „vopsele din Viena”. Chiar îşi previne iubita să nu mintă. În caz contrar, îi spune: „Dar dacă o să-mi spui minciuni, te voi judeca la fel ca şi când ţi-ai pune pe obrazul tău curat vopsele din Viena.”
Decsi Sándor e suspicios cu femeile. Crede că oricare femeie e capabilă să înşele, să spună minciuni. E de părere că „Slabă e femeia, n-are altă armă decât iscusinţa minciunii. Pentru o fată minciunile sunt ca picioarele pentru iepuri sau aripile pentru păsări.”
Totuşi, Sándor apreciază mai mult decât orice altceva adevărul. „…fetei nu-i fac vreo supărare, dacă spune adevărul, nici cu un cuvânt urât, nici cu vreo privire piezişă.”
Fiind mai tot timpul plecat pe întinsele câmpii ale Ungariei, are destule motive să fie gelos. A venit momentul să amintesc că Hortobágy este un ţinut de 82 mii de hectare de ierburi şi multă apă, aflat sub protecţie internaţională. La fel ca în zonele deşertice, şi aici apare cunoscutul efect al mirajului. Simbolul Parcului Naţional Hortobágy este cocorul. Momentul din luna octombrie când aceste păsări părăsesc Ungaria pentru locuri mai calde e un spectacol pe care cei care l-au văzut nu-l mai pot uita. Din povestirea lui Jókai Mór mai aflu că în câmpia Hortobágy nu era acelaşi lucru să fii herghelegiu, porcar sau văcar. „Văcarul are de-a face cu nişte vite înţelepte şi paşnice. Aşa că el nu se aşează nici măcar când bea lângă porcari sau herghelegii. […] Cu alte cuvinte, văcarul este aristocratul pustei.”
Iubirea dintre el şi ea e pătimaşă. Ea face orice pentru a-l păstra pe el aproape, chiar administrarea unei fierturi din plante menită a-i creşte afecţiunea. Klára încearcă metoda aceasta „farmaceutică”, dar greşeşte dozajul şi Sandor e otrăvit. Efectele otrăvirii sunt clare: „Avea buzele strânse, gâtul încordat, pieptul lui se mişca repede, şuierând, mijlocul îi era îndoit de spate. Ochii săi erau larg deschişi, strălucind într-o lumină de foc şi demenţă.”
Interesant e şi primul ajutor pe care-l primeşte cel aflat în pericol de moarte în astfel de cazuri. I se dă să bea multă cafea, pe cap i se pune gheaţă, pe burtă făină de muştar.
În final, Sandor se face bine, şi continuă să călătorească prin Hortobágy. Doarme sub cerul liber, unde „ pernă îi este pusta, mândră şi nesfârşită, pătură îi e tot cerul înstelat. E noapte de-a binelea. Dar Pământul, ca un copil rău, neastâmpărat, nu vrea să doarmă. Nu poate încă să doarmă. Se aud tot felul de zgomote. Şi toate sunt tainice.”
Decsi Sándor iese învingător în lupta cu un alt pretendent la mâna frumoasei Klára, cea care are „părul negru, [...] împletit într-o coadă la spate şi legat cu o fundiţă galbenă, [cu] buclele [...] naturale [şi care] nu avea nevoie să-şi spele părul cu zeamă de gutui, cum făceau celelalte fete”.
Dar ce folos pentru fată, pentru că flăcăul neînfricat pleacă. „Fata privi după flăcăul a cărui siluetă dispărea în vijelie.[…]se estompa însă din ce în ce mai mult, până când nu se mai văzu deloc. Şi poate că nici nu l-a mai văzut vreodată!”
Aşa se termină încă una din nenumăratele poveşti de dragoste aparţinând literaturii lumii. Adrian Păunescu spunea: „Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu şi a povesti dragostea.”
Nu ştiu dacă Jókai Mór l-a văzut pe Dumnezeu cu ochii, dar e clar că a povesti dragostea a fost un har pe care l-a primit de la Acela pe care nu-L vezi cu ochii…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News