În precedentul paragraf,
înspre final am arătat
că dragostea de ce-i al tău
- pământ, tradiții, grai curat –

a fost în timp mult prețuită
(atât ca pur patriotism,
cât și în scop național),
pân’ ce jegosul globalism

a hotărât că-i incorect,
în plan politico-pidosnic,
ca oamenii să fie-orbiți
de-un nebulos trecut istoric

și-aidoma străbunilor
să-și dea viața pentru glia
din care s-au învârtoșat
credința, cinstea, omenia;

așa că-ndată a impus,
cu formidabila-i mixtură
(parale, presă, influență),
o colosală făcătură:

Școlarizarea-i necesară
nu pentru certă instruire,
ci – prin metode și materii –
pentru a maselor prostire!

Căci e știut că într-o lume
din sclavi formată și stăpâni,
elita are trebuință
numai de niște anodini

în jocurile de culise,
însă abili și productivi
la locurile de corvoadă –
preavrednici cetățeni fictivi.

(Este momentul s-amintesc
că-n Legi, de oameni Platon spune:
„Ei nu doresc înțelepciune,
ci-abilitatea prețuiesc”).

Departe de ce-a fost cândva
(focar de studiu și formare),
azi vede orice om onest
că școala-i loc de derapare,

unde de toate se întâmplă
la cote tot mai alarmante:
Analfabeți funcționali,
falși culți și maniere degradante!

Păi cum să fie altminteri,
când școala-n sine-i delabrată –
cu o programă imbecilă
și-o disciplină arestată?!

Așa că astăzi e normal
elevii javre să devie,
să facă mușchii lor ce vor,
ba chiar nelegiuiți să fie.

Ei da, căci școala face parte
din planul globalist dement
al resetării mondiale,
pentru un viitor strident:

Cu răul devenit tiran,
minciuna-n loja cârmuirii
și lumea dată peste cap
de vreri umane contra firii...

La dragoste acum mă-ntorc,
atât în forma desfătare,
cât și-n suprema formă jertfă,
cum artele îi dau culoare

(divinul Shakespeare, de pildă,
Turgheniev și-atâți fără egal),
la care inefabilu-i redat
într-un cuceritor regal,

astfel ca omul teoretic
- duios, cinstit, nepervertit –
mereu un ideal să fie
pentru urmașul său zărghit.

Căci omul a fost conceput
dintr-un impuls atotedenic
(iubire, bine, adevăr),
însă păcatul l-a corupt,

iar timpul rău, în marș istoric,
din el un monstru a făcut –
fără simțire și gândire,
neghiob și-n plan moral rebut.

Cu toate astea, înzestrații
(în versuri, proză și-alte arte),
din vremuri antice-au slujit
iubirea și-ale ei turnante,

de-ar fi să amintesc de mituri,
celebre epopei și cânturi,
de Homer, Sappho, Ramayana
și alte splendide avânturi

din lirica universală
(așa ca Eschil, Pindar, Li Tai-pe,
superbul Dante și mulți alții,
nemuritori prin ceea ce

au ilustrat în arta lor),
urmați de realiști, romantici
și-o droaie de curente fade,
ca azi s-avem artiști isterici.

Și fiecare-n felul său
- în mod direct sau pe-ocolite –
vrea semenii să-i delecteze
prin stări estetice stârnite.

Atâta doar că moderniștii
și postmodernii, mai cu seamă,
sunt „geniali” în teorie,
da’-n practică sunt lunga zeamă,

în care critici fără har
și snobi ce știu chiar neștiutul,
amestecă cu polonicul
ca golului să-i afle conținutul...

Însă iubirea se afirmă
cu forță universalistă
atât în crezul creștinesc,
cât și-n religia budistă.

Cu toate astea, între ele
e un contrast covârșitor:
Budiștii au morala rece
și-i caldă a creștinilor!...

Desigur, diferența-i dată
de crez și-a lui alcătuire –
Nirvana-i vid și nemișcare,
iar Dumnezeu este Iubire.

Într-adevăr, tot ce există
- viața și întreaga fire –
Divinul le-a însuflețit
din plinul Său și-a Sa iubire.

Și tot Iubire-i Fiul Lui
pe-ntreg traseul pământesc,
de la adepți mereu cerând:
„Iubiți-vă cum Eu vă îndrăgesc!”

Ioan, apostol mult iubit,
respectă-acest îndemn cușer,
astfel că-n creștinism devine
al dragostei prim mesager...

Și tot de-aceea Einstein zice
că dragostea-i forța minune,
prin care-ntregul existent
este-n esență uniune.

Dar nu una întâmplătoare,
căci întâmplarea-i hazardoasă,
pe când creația-i deodată
inteligentă și frumoasă.

După cum nu-i o întâmplare
elina kalokaghatie,
celebra îmbinare dintre
supremul bine și minunăție,

ca și acceptul dubios
al ateistului farsor,
că, da, creație există,
dar nu există Creator...

Se știe că arta vizează
prin bine, just, fermecător
și prin categorii opuse
(minciună, rău, dezgustător)

pe om desăvârșit să-l facă,
și-apoi că la Hugo subtilul,
frumosu-i chiar mai necesar
decât e ditamai utilul;

cu-atât mai mult că nu avem
pînă-n momentul actual
o definiție exactă
pentru frumosul uzual.

E drept, prusacul Kant ne spune
că în în frumos se întrezare
ceea ce omului îi place
făr’ de conceptualizare.

Dar definiția-i prea vagă
în rigorismu-i filosofic,
așa că numai tangentează
cu foarte-ntinsul plan estetic.

De asta cred că prinde bine
o abordare diferită:
Când definirea dă rateuri,
descripția e nimerită!

Astfel frumosul ne apare
ca un ocean nemărginit:
e grația ce-și pune-amprenta
pe fruntea dorului stârnit;

e zborul sufletelor pure
în căutare de lumină
peste abisuri și tenebre,
de cari istoria e plină;

e testamentul omenirii
pentru vecie parafat,
cu două mii de ani în urmă,
de Omul fără de păcat;

este tabloul planetar
în necurmată retușare,
al inimilor sfâșiate
de-o dragoste mistuitoare;

este vioara genuină
a începutului edenic,
pe care-alunecă arcușul
nepângărit mefistofelic;

e marea odă-a bucuriei
că existăm și vom lupta,
ca viața pe planeta noastră
să nu fie o cacealma

la mâna globaliștilor
și sculelor suprastatale,
care dispun în toate cele
prin planuri hiperabisale;

e splendida comoară dată
de Creator sorții umane,
ca cei ce-o folosesc să fie
ființe mult mai bocotane

în plan moral și afectiv,
iar ea valoare nu-și știrbește,
din contră, prin utilizare,
mai abitir se întețește.

Dar tot frumosu-n sine-ascunde
pericole nebănuite –
superbii munți din depărtare
și mările neliniștite,

căci el e farmec și sublim
la scară nouă adecvată,
însă la mari dimensiuni
e superbestie curată...

Închei în notă optimistă
pentru prezent și viitor:
Nu doar că viața va urca
al globalismului pripor

(războaie, crize, pandemii),
dar creștinismul va ieși
din încercări mai întărit
și oamenii se vor trezi,

chit că acum par resemnați
cu sforile neomarxiste –
credința tot mai insultată
și sodomii tot mai teziste!

Istoria, de altminteri,
pentru creștini e aliat:
Prin creștinare, Europa
nu doar că s-a civilizat

și că exportu-i în Americi
(dincolo de exagerări)
e reușita ei de frunte
în valul de realizări,

dar și-n cultură-i tributară
credinței noastre strămoșești;
de două mii de ani gândirea
și artele sunt creștinești!

Ba chiar arhitectura are
un strălucit profil creștin:
De pildă, spune Vasilescu
în cursu-i de-acribie plin,

giganticele catedrale
din Vestul putred de bogat,
de fapt sunt „Biblii dăltuite”,
la care-n timp mulți au lucrat.

La fel, în muzică Scriptura
constituie surse divine
pentru muzicieni de geniu
și psalticele bizantine.


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News