Iată două dintre însușirile evidențiate de P. Solomon, cu certitudine (alături de Ion Frunzetti, Vera Călin, Dan Grigorescu, Ion Vinea, Dan Duțescu, Virgil Teodorescu, Mihnea Gheorghiu, Leon Levițchi) unul dintre cei mai înzestrați tălmăcitori și comentatori de literatură/cultură anglo-americană din secolul trecut:

1)„Referindu-se la absența «dimensiunii sociale» în literatura americană – absență observată și de Tockueville – un cercetător indian al acestei literaturi, A.N. Kaul (conferențiar la Universitatea din New Delhi) demonstrează, în studiul său despre Viziunea americană, că, deși cei mai mari prozatori ai Statelor Unite n-au fost, spre deosebire de confrații lor europeni, critici sau reformatori sociali, ei au fost «profund preocupați atât de societatea timpului lor, cât și de o concepție ideală despre relațiile sociale»”;

2)„(...) lipsa de realism a scriitorilor americani înseamnă, până la urmă, un mod particular de a reflecta realitatea, prelungindu-i imaginea în mit și utopie”.

Cu necesara completare că, personajul care întoarce spatele civilizației (de la Cooper până la Mark Twain și în multe din romanele secolului 20), „nu indică o atitudine anti-socială, ci «refuzul unei anumite orânduiri sociale, nu al principiului social ca atare»” (Petre Solomon). Într-adevăr, căci – potrivit lui A.N. Kaul – situația socială, în viziunea marilor scriitori americani (Cooper, Hawthorne, Melville, Twain etc.), oferea „o a treia posibilitate, vitală și ea: posibilitatea retragerii și a constituirii unei noi comunități”, care, sub o formă sau alta, se oglindește în operele acestora (fără ca din cauza acestei „remarcabile sensibilități etice” să fie văzuți ca niște „evazioniști romantici”) și spre care aspira „individulismul exacerbat al americanului de rând”, dovadă mulțimea coloniilor fourrieriste din America acelui timp.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că – ne avertizează P. Solomon – în timp ce în Europa se afirma realismul critic (prin Balzac, Stendhal, Dickens, Dostoievski, Tolstoi și alții), în Statele Unite, aceleași decenii „sunt jalonate de opere ca Litera stacojie, Moby Dick, Walden, Fire de iarbă sau ca povestirile fantastice ale lui Poe, care – dacă au o trăsătură comună – este aceea a lipsei lor de realism, în înțelesul european al acestui termen”.

Cu toate astea, completează prefațatorul, ele sunt în spirit profund americane (sunt de fapt „primele opere autentice americane, capabile să rivalizeze cu literatura «lumii vechi»”), iar nerealismul lor se explică în principal prin „caracterul încă neînchegat al însăși realității americane, de care ia act și pe care o transfigurează imaginația creatoare a repectivilor scriitori”.

Și dacă tot am amintit mai sus de celebrul magistrat francez Alexis de Tockueville („un nostalgic al rânduielilor aristocratice”), acesta – după ce analizează realitățile și instituțiile americane în cartea Despre democrația în America (1831) – trage concluzia că „ele sunt incompatibile cu o literatură de tipul celei europene”, incompatibilitate dedusă din esența democrației, care – precizeză autorul – „inspiră oamenilor un soi de dezgust instinctiv față de tot ce este vechi”. Dar, deși într-o democrație „căutarea și zugrăvirea idealului” (așa numea ilustrul francez poezia) este înlocuită cu „dragostea pentru plăcerile materiale” și, deși „imaginația (...) se îndeletnicește aproape exclusiv cu conceperea utilului și reprezentarea realului”, totuși, el dă următoarea șansă spirituală orânduirii egalitare și egalizatoare: „Îi rămâne omul, iar asta este de ajuns pentru ea”!

La rândul lui, celebrul Charles Baudelaire (ca poet și traducător al lui E.A. Poe) ajunge la convingerea că între marele poet american și patria lui „exista o nepotrivire totală”...

Tocmai de aceea, Washington Irving (primul dintre scriitorii americani care a reușit să se impună în Europa, cu siguranță și datorită faptului că trăise multă vreme în Anglia, Franța și Spania, deci suferise procesul de europenizare), era atât de convins că o literatură autohtonă în fașă, precum cea americană, nu se poate dezvolta fără imitarea unor valoroase modele, încât scria următoarele în eseul English Writers on America din 1870: „Suntem o națiune tânără, obligată prin forța lucrurilor să imite, și trebuie să ne luăm exemplele și modelele, în mare măsură, de la națiunile existente în Europa. Și nu există țară mai vrednică de-a fi studiată de noi, decât Anglia”.

Dimpotrivă, William Ellery Channing, „unul dintre principalii exponenți ai mișcării filosofico-religioase, cunoscută sub denumirea de Transcendentalism” (P. Solomon), făcea cunoscut compatrioților că „e preferabil să n-avem nicio literatură, decât să ne modelăm fără nicio rezistență după o literatură străină”.

Acesta fiind țelul transcendentaliștilor, nu e de mirare că liderul Ralph Waldo Emerson (1803-1882) chiar proclamă, în conferința ținută pe 31 august 1837 la Cambridge (Massachusetts), independența literară a Statelor Unite: „Ziua dependenței noastre, a lungii noastre ucenicii întru învățătura altor țări, se apropie de sfârșit. Milioanele care iau cu asalt viața în jurul nostru, nu se pot hrăni la nesfârșit cu rămășițele uscate ale unor recolte străine. Evenimente și fapte se nasc, care se cuvin cântate, și care se vor cânta singure...”

Dar tot Emerson susținea în eseul Compensație că „răul este lipsit de consistență”, deoarece „existența este o vastă afirmație, care exclude negația”, deși tot el „era conștient de pericolele unei democrații în care, încă de pe atunci, puterea banului juca un rol precumpănitor”, concepându-și menirea de filosof „ca pe un soi de apostolat idealist, în mijlocul unei societăți aservite cultului idolatru al vițelului de aur” (P. Solomon).

Firește că Herman Melville și ceilalți scriitori din „familia lui spirituală” erau în dezacord nu numai cu transcendentalismul, ci chiar cu filosofia utilitaristă și pragmatică a lui Benjamin Franklin, tipul americanului care „reușește în viață” (Thomas Carlyle îl numea „tatăl tuturor yankeilor”) și ale cărui ziceri , adunate în volumul Drumul spre Bogăție (1757), devin în timp adevărate proverbe, căci întruchipează „înțelepciunea” succesului: „Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri”; „Atenție la micile cheltuieli – spărtura mică face să se scufunde corabia cea mare”; „Chiar omul cel mai rău poate s-ajungă, cu timpul, perfect”.

Tocmai de aceea în capodopera Moby Dick, marele scriitor Herman Melville înfățișează, în chip alegoric, lupta omului „împotriva răului din lume”, rău întruchipat de perfida și monstruoasa Balenă Albă. Fiind cartea unui mare poet, „care vede în lucruri altceva decât simpla lor aparență” (P. Solomon), ea este încărcată nu numai de mituri (egipteanul Set sau Taifun, Iona, Prometeu, Ulise, Faust), ci și de simboluri: numele biblice (căpitanul Ahab, naratorul Ismael), corabia Pequod, care – susține Alan Heimert în studiul Moby Dick și simbolismul politic american (1963) – ar reprezenta „statul american, pândit de pericolele unei diviziuni interne”, nu în ultimul rând negurosul căpitan, care – mutilat de Moby Dick – simbolizează în plan artistic pe răzvrătitul erou romantic (Satana din Paradisul pierdut al lui John Milton, Prometeu din drama lirică a lui P.B. Shelley) și în plan social, susțin unii critici, pe tipicul căpitan american de industrie, desigur, din cauza tenacității și a imensului său egoism, care – după cele trei zile de luptă cu Balena Albă – duc la pieirea întregului echipaj, mai puțin a lui Ismael.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News