În cazul lui Petőfi Sándor, poet în primul rând înzestrat și abia pe urmă școlat, se potrivește într-o oarecare măsură afirmația făcută de Henry Fielding în primul capitol al Cărții a paisprezecea din nemuritorul lui roman Tom Jones, subintitulat Povestea unui copil găsit (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959, 2 volume): „Întrucât în zilele noastre anumiți domni s-au înălțat la o treaptă de mare distincție în republica literelor prin simpla forță minunată a geniului lor și fără sprijinul niciunei învățături (poate chiar fără a ști să citească prea bine), criticii moderni – mi s-a spus – au ajuns în ultima vreme să afirme că orice știință e total nefolositoare unui scriitor, având drept singură urmare încătușarea elanului firesc al imaginației, de ale cărei aripi nu poate atârna decât plumb, împiedicând-o să atingă culmile sublime la care altminteri s-ar putea ușor înălța”.
Merita să redau în întregime lunga frază a genialului scriitor iluministo-realist englez, deoarece ea nu-i vizează numai pe criticii și scriitorii din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ci și pe cei de mai târziu, inclusiv din zilele noastre (fapt care, firește, face ca operele acestor „clarvăzători” să fie mereu educative și de actualitate): critici la plesneală, ce – din nepricepere, interes, cumetrie sau rea-voință – fie bagatelizează, fie ignoră în totalitate producțiile izbutite ale nepiloșilor și/sau neamicilor (de idei, pahar, nedemnitate etc.), însă țin morțiș să facă mare sculă artistico-culturală dintr-un postmodernist descurcăreț și fără pic de har, numai pentru că ăsta are relații sus-puse (în culisele actualului proletcultism de tip globalist) și posedă la perfecție abjecta „știință” a datului din coate.
Indiscutabil, Petőfi Sándor nu face parte din familia celor „fără sprijinul niciunei învățături” (totuși, cu chiu-cu vai a terminat clasa a VII-a , între timp citind pe rupte din literatura națională și universală), ci din ilustra familie a marilor scriitori autodidacți (bunăoară așa ca W. Faulkner – laureat al Premiului Nobel în anul 1949, dar mai ales ca Hermann Heese – laureat al Premiului Nobel în anul 1946, deși ultimul – ne înștiințează Ion Roman în Prefața complexei cărți Jocul cu mărgele de sticlă – „în parcurgerea etapelor de învățământ sistematic n-a depășit pragul studiilor gimnaziale, întrerupte la 16 ani”), poate chiar a acelor coloși (Balzac, Lev Tolstoi etc.), care – deslușind chemarea inspirației divine – au abandonat studiile universitare și, prin scrierile lor nepereche, au ridicat cultura/literatura universală la cotele desăvârșitului și sublimului.
Cum spuneam în prima parte a acestei lucrări, am în față traducerile lui Eugen Jebeleanu din lirica petőfiană, volumul Poezii și poeme cuprinzând în principal „versuri scrise în preajma sau în timpul revoluției pașoptiste, când poetul luptă deopotrivă cu pana și cu sabia, realizând fizionomia ideală a artistului cetățean” (Aurel Martin). Adică 58 de poezii din lirica „de esență republicană” a acestui „suflet al revoluției maghiare”, plus trei poeme: Barosul satului, Ianoș Viteazul și Apostolul.
De ce această selecție făcută de Eugen Jebeleanu și publicată în anul 1961 în colecția Cele mai frumoase poezii, selecție efectuată în volumul Poeți ai libertății din anul 1957? Ne spune Aurel Martin în limbajul consacrat/de lemn al bolșevismului: Deoarece „operei petőfiene i se reliefează, în consecință, mesajul revoluționar, sensul adânc patriotic și democratic, valoarea mesianică, umanismul, aspecte puse în lumină în anii postbelici și de alți tălmăcitori ai ei, ca Mihai Beniuc, Teodor Murășan, Emil Giurgiuca, Haralambie Grămescu”.
Iar eu adaug: Pentru că ideologia bolșevică de la noi și din tot lagărul concentraționar, de-al dracului a exagerat gândirea pașoptistă în general (binomul patrie-libertate, respectiv raportul individ-demos) și, în special, pe cea petőfiană din poezia Adunării naționale („Un nou cămin, mai trainic, mai frumos/Decât cel doborât, o patrie nouă/ Să ridicați, o patrie lipsită/ De-a privilegiilor turle îngâmfate,/De hrube neguroase și de cuiburi/De lilieci, o Patrie nouă,-n care/Să bată pretutindeni soare și-aer proaspăt,/Pentru ca orice om să vadă, și să fie/Un om întreg”), căci la vremea respectivă „patria” și „libertatea” erau noțiuni extrem de vagi la noi, la unguri, la italieni și în cea mai mare parte a Europei și a lumii, iar Eugen Jebeleanu știa preabine că, printr-o astfel de carte, își întărește poziția de profitor (membru corespondent al Academiei în 1955, membru titular din 1974), de tipic versuitor al epocii proletcultiste (inclusiv formatul politico-ideologic al poemului Surâsul Hiroshimei) și de acceptabil traducător din maghiară și rusă, mult mai puțin din franceză și germană.
Iată motivul pentru care în acest volum apare doar catrenul Când nu iubește, inima-i un sloi („Când nu iubește, inima-i un sloi;/Și când iubește, e-o văpaie vie./Acesta-i răul. Dar din două rele/Care-i mai bun?...doar Cerul știe!”) din vasta lirică de dragoste a poetului, plus iubirea înfățișată în tripla ei ipostază (bășcălioasă, de basm, tragică) din cele trei poeme, așa încât nici pomeneală ca cititorul începător să-și poată forma o imagine plenară despre poezia petőfiană, cu atât mai puțin despre fundamentele și coordonatele ei atotumanisto-universaliste.
Firește, la reușita cu cântec a acestui demers cultural contribuie, într-o oarecare măsură, traducerea (nu întotdeauna inspirată) și valoarea inegală, sub specie aeternitatis, a celor „situate în albia lirismului” (A. Martin), posibil chiar tonul direct, popular și fără „înflorituri” al autorului, dar mai ales selecția ideologizantă făcută de E. Jebeleanu și concretizată ad litteram de editură.
Da, căci prima parte a volumului cuprinde numai poezie petőfiană militantă, în care limbajul acestuia basculează între violență și invectivă: Împotriva regilor („Va fi întregul glob un mare codru/Și regii-n codru: fiarele turbate,/Și-i vom vâna și-om descărca într-înșii/Cu furie armele înflăcărate”), Deschide-mi, soartă, calea...(„Să te jertfești spre binele-omenirii!/Ce fericită moarte, ce frumoasă!/Cu cât mai fericită decât viața/În voluptăți trăită, lenevoasă”), Visez însângerate zile („Visez însângerate zile/Ce lumea o să năruiască/Și pe ruina vechii lumi/O nouă lume-o să clădească”), Războiu-a fost...(„Pacea lumii, dar nu pacea/Jug al nedreptății,/Pace- însă doar din mâna/Sfântă-a libertății”), Viteji în zdrențe („În focul luptei, printre-ai tăi soldați,/Mă aflu și eu, veac al meu,/Cu versurile mele - și oricare/Din cânturi e-un viteaz și-un paraleu”), căci – ne face cunoscut Petőfi în Poezia – ea e „un templu-n care-i slobod/Să intri în opinci, și chiar desculț”, apoi Palavragiii („Cel ce-are pururi patria pe buze/În inimă n-o poate-avea nicicând!”), Mâniei („Râul mâniei mele/Cu apele-i crescute,-/Se va surpa, o, Patrie,/Pe-ai tăi dușmani, la fel/Cum se prăvale-n noaptea/Prăpastiei nesfârșite/Turbată, Niagara!”), Italia („Pe-ai tăi soldați înflăcărați, ce luptă,/Ajută-i libertatea salvatoare!”), Libertății („Și chiar de-o să murim până la unul,/Ne-om ridica în noapte din mormânt/Și-or trebui dușmanii-ți iar să lupte/Cu duhul nostru aprig, neînfrânt!”), Pălăvrăgim, din nou pălăvrăgim („Sus, Patrie, sus, sau vrei să te oprești/La jumătatea drumului tău sfânt?/Cătușa-i doar un pic mai largă,/Dar lanțul încă nu e frânt!”), Austria („Precum pieri Ierusalimul,/Pieri-vei și tu, Austrie,/Și-ntocmai celor din Ierusalim/Pribegi prin lume îți vor fi cezarii,/Pribegi și prigoniți!”), Sus („Am trândăvit destul, e timpul/Să fim acuma și soldați!/Destul din fluiere cântarăm,/Sunați voi trâmbiți, răsunați!”), Trimiteți regii la spânzurătoare („Zadarnic sângele-l vărsați, eroi,/De nu zdrobiți coroana în noroi”) și, desigur, mobilizatorul Cântec național („Pe maghiarul Dumnezeu/Noi ne jurăm,/Ne jurăm ca robi de-acum/Să nu mai stăm”).
Prin urmare, ceea ce-l distinge pe Petőfi de mulți dintre contemporanii săi nu este doar „depășirea fazei sentimentale” (A. Martin), ci și nestrămutata credință poetico-politică în planetara triadă libertate-democrație-fericire, convins fiind în poemul Apostolul că Fericirea se dobândește numai prin Libertate. Tocmai de aceea Apostolul (alter ego-ul poetului) face următoarea promisiune-jurământ: „De dragul Libertății voi lupta,/La fel precum luptară-atât de mulți,/Și sîngele de-o trebui, l-oi da,/Precum l-au dat atât de mulți!”
În final, doar câteva cuvinte despre cele trei poeme: Barosul satului „nu e decât un «poemation» eroi-comic, pe temă bachică” (Aurel Martin), de care – presupune prefațatorul – însuși autorul s-a distrat copios în timp ce-l scria; Ianoș Viteazul are în prim-plan „imaginea eroului popular” (copil găsit în porumbiște, de unde numele/porecla Ianci Cocorița), care la maturitate devine frumos, isteț, cinstit, viteaz și devotat ca-n basme dragei sale Ilușca (din dragoste pentru ea refuză chiar mâna fiicei craiului francez, pe care tot el o eliberează din captivitatea turcilor), iar la sfârșit ajunge cârmuitor în țara zânelor, tărâmul nemuririi și al fericirii veșnice, unde are suprafireasca fericire să-și întâlnească iubita revenită la viață; Apostolul este poemul alegoric scris la Pesta în 1848 (câteva luni după începerea ostilităților) și închinat eroului răzvrătit, adică „aflat în conflict cu rânduielile strâmbe, cu autoritatea bisericii, a nobililor și a regilor, cu miturile și cu bezna milenară” (A. Martin), însă nu un răzvrătit de tip haiducesc, ci de tip intelectual, care - doar cu armele cuvântului scris și oral - luptă până la jertfa supremă împotriva nedreptății și obscurantismului.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News