Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939-martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice:

a)Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;

b)Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putinosul – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V.Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic.

Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea.

Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc...

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/strategii de încetare a focului:

1)Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU;

2)Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice;

3)Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”...

N.B.: Cu cât Putinosul se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia.



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News