De ani și ani ni se tot spune (ba unii, pe baza mincinoaselor statistici oficiale, chiar demonstrează) că, în cele trei decenii și jumătate scurse de la lovitura de stat din Decembrie 1989, România nu numai că n-a dat înapoi ca racul (ce mai contează că întreaga economie antedecembristă a fost culcată la pământ și țara a fost jefuită de peste 2000 de miliarde euro, că datoria externă a ajuns la 150 miliarde dolari și că milioane de români, cel mai mare mare exod în vremurile de pace, și-au luat lumea în cap ?!), dar – zice-se – ea înregistrează, îndeosebi în campaniile electorale, un atare ritm de dezvoltare (!), încât descurcărețele categorii aproximativ profesionale de pe aceste meleaguri (politruci, magistrați, milițieni, securiști și alți fripturiști cu năravuri ciocoiești), pot spune cu mâna pe inimă că nicăieri în lumea asta largă, nici măcar în cele mai faimoase țări în materie de abuzuri și corupție, nu se trăiește pe picior mai mare ca-n crucificata Grădină a Maicii Domnului, unde - ne atenționează istoricul prahovean Eugen Stănescu (punct de vedere inclus de mine în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017) – în mai puțin de trei decenii postdecembriste „numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone de aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro”.
Închei acest articol cu următoarea constatare/concluzie, copleșitor de adevărată: „Cum spuneam și altădată, în aceste condiții atroce pentru neam și țară, pe mine nu mă miră că în România se fură proporțional cu poziția socială, de regulă dobândită pe căi nelegiuite, ci că încă mai este ce fura – pentru aleși și-ai lor cu carul, pentru prostime cu paharul”.
Astfel stând lucrurile, lesne se poate deduce că surdele bătălii din mișelinca politică postdecembristă nu se dau pentru binele și mulțumirea maselor de truditori naivi, care – după mai bine de trei decenii – încă mai speră că, prin jalnicul lor vot la plesneală („Cine știe, poate că de data asta...”), vor izbuti să instaleze la butoanele puterii aparente niște oameni providențiali într-ale dragostei de țară, priceperii și cinstei, ci toată lupta se dă doar pentru înșfăcarea bugetului, singurul bun rămas în proprietatea acestei țări umilite și a acestui popor prostit (la propriu și la figurat), bun din care își iau partea leului toți aleșii, prioritar cîștigătorii cursei electorale (evident, împreună cu ciracii lor: familii, favoriți și favorite, partide, clanuri, dinastii etc.), iar firimiturile recalculate și/sau indexate le sunt azvârlite poporenilor de rând.
Că, de, oricât ar fi aleșii de strânși la pungă cu veniturile (ne)decente ale celor mulți (lefuri, pensii, alocații de stat), ei nu pot să nu țină cont de două lucruri fundamentale, care – mai repede sau târziu – se întorc împotrivă-le dacă sunt ignorate, aidoma unui necruțător bumerang:
1)Deși, pe vreme când erau în opoziție, resturile liberale (alde Rareș Bogdan, Siegfried Mureșan, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Cătălin Predoiu, Lucian Bode) au promis solemn și cu regularitate românilor că, odată ajunși la guvernare, vor rezolva spinoasa problemă a veniturilor nesimțite (de pildă, magistrați pensionați la 40 de ani și răsplătiți la modul sfidător cu pensii mai mari decât amețitoarele lefuri avute!), ei – ajunși de mai mulți ani la putere, inclusiv în calitate de coalizați „rotativi” – nu numai că n-au făcut absolut nimic în acest sens, dar chiar, câțiva ani la rând, au încălcat Legea indexării, astfel privând grosul românilor de niște drepturi cuvenite, iar prin aceasta contribuind în mod direct și cu cinism la procesul de pauperizare al acestora. Însă cum totul se plătește, iar intenționatele și slinoasele erori politice sunt sancționate până și de răbdătorii români postdecembriști, iată că la alegerile locale (la europarlamentare au mers cu pesediștii pe liste comune), liberalii au pierdut chiar în tradiționalele lor fiefuri (Prahova, Maramureș, Neamț), înfrângere pe care numai haramurile de teapa lui R. Bogdan refuză s-o vadă ca atare, ci continuă s-o prezinte în găunoasele lor declarații publice ca pe-o...victorie (evident, à rebours).
2)În esență la fel de nemintoși ca liberalii (păi da, că toată politica postdecembristă este o apă și-un pământ – cu decidenți semidocți, corupți și trădători !), însă mult mai abili în demonocraticul proces de atragere a voturilor, pesediștii s-au grăbit să tragă spuza pe turta lor prin indexarea făcută la începutul anului, precum și prin recalcularea pensiilor de la 1 septembrie 2024 ( proces în urma căruia cei mulți au câștigat), manevre bine calculate prin care și-au dobândit galoanele de favoriți la parlamentarele de pe 1 Decembrie, ba – după cum ilustrează păcătoasele sondaje de opinie – chiar la prezidențiale. Desigur, nu trebuie neglijat faptul că, nu numai în România, rezultatul alegerilor la vârf, în primul rând la prezidențialele din țările cu ifose democratice, constituie urmarea prealabilelor înțelegeri dintre aliați (pe meleagurile noastre dintre pesediști și peneliști), înțelegeri stăruitor „recomandate” de corifeii conglomeratelor supranaționale și la sânge controlate/dirijate de serviciile secrete, întru ireproșabila aplicare a răhățosului dicton stalinist („Nu contează câți cetățeni votează, contează doar cine numără voturile!”) și spre deplina satisfacție a megalichelelor globalizante.
E drept, nici pesediștii nu și-au onorat promisiunea cu lichidarea uriașelor decalaje dintre veniturile bugetare maxime (circa 20.000 euro) și cele minime (în multe cazuri sub 1000 lei), chit că de foarte multe ori au fost atenționați în acestă chestiune de către oficialii europeni. Însă, îndeosebi în arhiplinul an electoral 2024, ei mizează pe faptul că, în afară de meschinele sporuri și ajutoare, pentru majoritatea românilor (unii analfabeți fără școală, alții analfabeți funcționali) nu are absolut nicio relevanță că aproape toți politrucii postdecembriști fură și trădează pe rupte, că odiosul Adrian Năstase (poate cel mai mare trădător din istoria noastră modernă), posesorul unei uriașe averi necușere, se arată profund nemulțumit de pensia încasată de la statul jefuit de el și ai lui pe vremea când era premier, sau că România secolului 21, prin vrerea nedemnilor ei cârmuitori și pe baza legilor votate de avortoni a suferit atari pierderi succesive de suveranitate, încât a ajuns o faimoasă colonie modernă (nimic nu mișcă aici fără știrea stăpânilor europeni și transatlantici) și sub ocupație militară (baza NATO de la Mihail Kogălniceanu va fi în curând cea mai mare din Europa).
Pesemne, zic eu, și din acest motiv, cu ceva timp în urmă a răbufnit (cu niscaiva năduf metaforic) președintele Klaus Iohannis: „România este un stat eșuat”!...
Cât privește raportul dintre evoluționism și progres, gânditorul Petre P. Negulescu îl citează în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) pe Léon Daudet, care face următoarea afirmație în cartea Stupidul secol al XIX-lea: „Evoluționismul este orb, iar progresul este paralitic”. Întrucât orbul îl duce în spate pe paralitic, se subînțelege că cei doi cad deodată.
Adică taman ce se întâmplă astăzi pe întreaga noastră planetă, din pricina orgoliilor și lăcomiei celor puternici, respectiv a necredinței, cruzimii și risipei celor mulți, nu în ultimul rând din cauza hiperpoluării, pentru care – în proporții diferite – toți pământenii sunt vinovați, inclusiv cei care respectă natura, dar tac și-i rabdă pe netrebnici.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News