Auzisem cu mult timp în urmă de existența acestei cărți ciudate, în care evreii de frunte (sau, mă rog, unii dintre ei) își exprimă intențiile și-și fac cunoscute mijloacele practice prin care vor instaura regatul lor universal, dar numai zilele astea, prin amabilitatea unei distinse doamne, mi-a fost dat să o citesc.
Cartea a apărut la noi în anul 1997 la Editura ALMA și are ca subtitlu Text integral în traducerea lui Ioan Moța. (I. Moța este unul dintre întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail, care – împreună cu camaradul lui Vasile Marin – a murit în anul 1937 în războiul civil din Spania dintre forțele franchiste și cele bolșevico-socialiste...)
Firește, cartea nu are autor, deoarece – așa cum suntem înștiințați de traducător în Încheiere – „Este foarte probabil că conținutul Protocoalelor provine din notele luate de un discipol, după cursul ținut de vreun mare învățat jidan, într-o întrunire secretă și exclusiv jidănească”. Iar acest lucru rezultă atât dintr-o frază cuprinsă în Protocolul XVI („Când voi fi sfârșit expunerea programului nostru de lucru pentru zilele de acum și pentru viitor…”), dar mai ales din fraza cu care se deschide Protocolul X: „Încep astăzi repetându-vă ceea ce v-am mai spus altădată, și vă rog să vă aduceți aminte (…)”.
Întrucât în prima parte a citatului de mai sus apare substantivul „jidan”, cuvine-se să fac următoarea precizare: Protocoalele au cunoscut traducerea românească în perioada interbelică, dată la care – după franțuzescul Juif, englezescul Jew și nemțescul Jude – în limba română (fără conotații peiorative) se utiliza pentru evreu foarte expresivul jidan. De ce-l consider un termen foarte expresiv? Deoarece el nu numai că are exact aceeași sferă ca noțiunea evreu, dar fiind mult mai bogat în conținut, permitea întrebuințarea verbului „a jidăni”, respectiv „a jidovi”, fluență și expresivitate de care nu se bucură termenul „evreu”, iar greoiul „a evreiza” cu atât mai puțin.
De altminteri, în limba franceză există și termenul Hébreu, echivalentul românescului evreu, iar în engleză Hebrew, dar francezii îl preferă pe mult mai suplul Juif, englezii pe la fel de suplul Jew, și n-am știre ca evreii să se fi plâns vreodată că acești termeni ar conține nuanțe depreciative pentru ei, chiar din zona antisemitismului, drept urmare, să facă presiuni (cam așa cum s-a procedat la noi) pentru scoaterea acestora din circulația oficială și înlocuirea lor cu termenii care au nucleu ebraic.
Cei care îndrăznesc să procedeze în acest chip, ori nu știu, ori mai degrabă dau uitării faptul că în sine cuvintele (noțiunile) nu sunt nici urâte și nici jignitoare, ci totul depinde de sensul atribuit lor de către utilizatori și că în limba spaniolă, de pildă, Camilo José Cela, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, cu ajutorul poștașilor a adunat cuvintele și expresiile considerate indecente și, ca atare, izgonite din vorbire și scriere, cu care (inclusiv versurile dezmățate și insolente ale lui Cervantes, Lope de Vega sau Quevedo) a scris în perioada 1978-1979 volumele de mare succes ale Dicționarului secret.
Cât despre antisemitism, trebuie să avem în vedere următoarele două aspecte:
1) Evreii au confiscat acest termen, deși el îi vizează și pe arabi, căci Vechiul Testament ne informează că arabii sunt semiți sadea (se trag din Ismael, fiul lui Avraam și al roabei sale Agar);
2) Avea dreptate Petre Țuțea cînd afirma că antisemitismul este creația evreilor, fiindcă nu doar că evreii de frunte (bunăoară Karl Marx) au fost cei mai înverșunați antisemiți, dar – așa cum limpede rezultă din Protocolul IX – ei trag foloase dintr-o atare situație: „Dacă astăzi câteva state se ridică împotriva noastră, aceasta o fac numai de formă, la dorința și la ordinul nostru, deoarece ne e folositor antisemitismul lor pentru a-i guverna pe frații noștri mai mici” (subl. mea, G.P.).
N.B.: Iată ce scrie Israël Shahak, unul din evreii aflați în conflict deschis cu fundamentalismul ebraic, în cartea sa Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică: „Între sioniști și antisemiți au existat întotdeauna relații strînse. După exemplul unor partide ale conservatorilor europeni, sioniștii credeau că este posibil să pună sub obroc aspectul demonic al antisemitismului și să se folosească de antisemiți în propriile lor scopuri. Toate acestea sunt bine cunoscute și exemplele nu lipsesc. Herzl însuși a încheiat chiar o alianță cu Plehva, ministrul antisemit al țarului Nicolae al II-lea; Jabotinski a încheiat un pact cu Petliura, conducător ucrainean antibolșevic, ale cărui trupe au masacrat circa o sută de mii de evrei între 1918 și 1921. În timpul războiului din Algeria, printre aliații lui Ben Gurion în extrema dreaptă franceză se aflau și câțiva antisemiți arhicunoscuți, care spuneau răspicat că ei erau împotriva evreilor în Franța dar nu și în Israel”.
Cartea cuprinde 24 Protocoale sau capitole, dar a fost îmbogățită de traducător cu următoarele elemente: Apelul evreilor Cremieux din Paris și Montefiore din Roma, membri fondatori ai Alianței Israelite Universale, Introducerea semnată de scriitorul francez Roger Lambelin, Comentariile lui I. Moța pe marginea Protocoalelor (doar Protocolul XV nu beneficiază de așa ceva), Încheiere, Apendice și Anexă.
Apărut în anul 1860, Apelul este format din câteva fraze, care reprezintă esența sau coloana vertebrală a Protocoalelor: „Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o zi Pământul întreg”; „Creștinismul, dușmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă e aproape să îngenuncheze”; „Nu e departe timpul cînd toate bogățiile Pământului vor fi ale noastre”.
Deoarece în Protocolul XV se afirmă tranșant că „noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem Francmasoneria”, traducătorul avea nevoie de Încheiere nu atât pentru a-și face cunoscută concluzia sa finală despre carte („Protocoalele înțelepților Sionului nu constituie decât una din edițiile atîtor planuri jidovești de dată mai veche, lucrate în taină, care țintesc la desființarea principiului de autoritate din lumea creștină”), cât pentru a arăta cum învățămintele din Protocoale „s-au aplicat și se aplică tot mai mult în viața statelor creștine, prin puterea crescîndă a iudaismului”:
a) Stat în stat, evreii fiind organizați în comunități sau congregații cu scopuri diferite de ale statului din care fac parte și la care nu renunță chiar dacă drepturile lor sunt egale cu ale autohtonilor;
b) Stat deasupra statului, exemplul oferit de Moța fiind Liga Națiunilor de la acea vreme, „unde puterile anglo-saxone au preponderență, dar de fapt sunt mânate de la spate de forța mondială a jidanilor”;
c) Stat împotriva statului prin calomniile evreilor la adresa statului care nu le promovează interesele. Tot aici include traducătorul culpa sustragerii evreilor din România de la mobilizarea decretată în timpul primului război mondial, precum și uriașa frecvență a dezertărilor, îndeosebi în rândul ofițerilor medici, „pătura cultă a elementului semit”. Așadar, ne informează Moța, nu doar că, luat procentual, au fost mobilizați de trei ori mai puțini evrei decât se impunea, dar numărul dezertărilor din rândul lor a fost de 26 de ori mai ridicat ca în rândul soldaților români!
În Apendice ne sunt prezentate câteva dintre Constatările făcute de miliardarul american Henry Ford, candidat la președinția Statelor Unite, în cartea sa Jidanul internațional, iar în ultima parte din Anexă ne sunt înfățișate elocvente mostre de totală imoralitate din...Morala Talmudului. Aflăm pe această cale că Talmudul împarte omenirea în evrei și neevrei și că toți rabinii sunt de acord că goimii sau neiudeii au natură animalică, informație care n-are puterea să-l surprindă pe acela ce deja a citit Protocoalele, deoarece în Protocolul XI se spune: „Creștinii sunt o turmă de oi, iar noi suntem pentru ei niște lupi”!
Aflăm, de asemenea, că instrumentele pentru definitiva supunere materială a goimului sunt camăta și înșelăciunea, că legile statului trebuie astfel folosite de iudei încât să poată trage numai foloase, că Maimonides a încuviințat la vremea lui preacurvia cu femeia neevreului, că a ucide un goim reprezintă un merit și că israeliții care înșală toată săptămâna, dau dovadă de credință și sunt iertați dacă se adună sâmbăta ca să se roage (sic!): „Trebuie să smulgem inima goimului și să ucidem pe cel mai bun dintre creștini”...
Dacă Protocolul XVIII vorbește cu satisfacție despre nenumărate isprăvi-nelegiuiri de acest fel: „Voi știți prea bine că noi am nimicit prestigiul, bunul renume al domnitorilor creștini, prin dese atentate puse la cale de către agenții noștri, miei orbi din turma noastră”, în Comentariile însoțitoare, traducătorul invită cititorul să compare citatul de mai sus cu neostoita cruzime de care dădeau dovadă evreii biblici împotriva neevreilor („Noi i-am exterminat, noi i-am sugrumat, noi i-am răstignit pe cruce, noi i-am spânzurat, noi i-am tăiat în bucăți, noi i-am ars de vii în statui de aramă, noi i-am sfârtecat de vii cu fierăstraie și grape de fier”), precum și cu următorul fragment extras din Le droit de la race superieure, cartea lui Isak Blumchen: „Domnul ne-a dat pe mână viața țarilor, a marilor duci, a guvernatorilor, a generalilor din Rusia, și noi facem cu ei în mod continuu un mare masacru”.
Încă din primul Protocol, autorul anonim susține: „Scopul nostru este puterea”! Dar nu o putere oarecare, ci Guvernământul Suprem (Protocolul V), cu Europa „centrul stăpânirii noastre” (Protocolul XV).
Planul sau conspirația cunoaște două faze – distructivă și constructivă. În prima fază, cu ajutorul banilor aflați în posesia evreilor (cea mai mare parte din aurul lumii) și a presei controlată de ei, adică prin puterea pe care deja o dețin și cu inepuizabila fățărnicie de care dispun, începe lupta împotriva Tronului și Altarului până la completa distrugere a celor două forme de autoritate: politică și moral-religioasă.
Autoritatea politică va fi iremediabil slăbită și în final distrusă prin neîncetată dezorganizare, mai exact prin asmuțirea cârmuiților împotriva cârmuitorilor, iar cea moral-religioasă prin slăbirea simțului moral al cetățenilor și prin lentul dar neîntreruptul proces de decreștinare (starea actuală din Vestul Europei, îndeosebi din Marea Britanie).
Principalele arme utilizate pentru atingerea scopului sunt presa și literatura murdară, la care trebuie adăugate armele specifice secolului 21: filmele, muzica și internetul.
Protocolul XII nu ezită să afirme că „presa este plină de deșărtăciuni, nedreptăți și minciuni” și că are rolul de-a ațâța patimile, respectiv de-a întreține egoismele de partid. Dar sfatul lui Cremieux, fondatorul Alianței Israelite Universale, coincide cu cel al conducătorilor: „Priviți presa ca totul, pentru că avînd presa vom avea tot restul”.
O piesă foarte importantă în planul iudaic de făurire a regatului universal este dărâmarea monarhiilor și ridicarea pe ruinele lor a republicilor. Planul a demarat în Franța cu revoluția iacobină din 1789. De fapt o mișcare integral francmasonico-iudaică, fapt ilustrat de lozinca Libertate-Egalitate-Fraternitate, lozincă despre care Protocolul I susține următoarele: „Noi, cei dintâi, și încă din vechime, am aruncat cuvintele Libertate-Egalitate-Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de către papagali inconștienți...” Dar nici măcar oamenii care se credeau inteligenți „n-au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăși a creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor și a inteligențelor atît de mult supuse legilor ei”.
Tocmai de aceea evreii („poporul ales” nu numai printr-un capriciu divin, ci – consideră Protocoalele – pentru faptul că are acele calități superioare, în fața cărora creștinii apar ca niște dobitoace), evreii, deci, vor înlocui Libertate-Egalitate-Fraternitate printr-un înțeles care le ușurează stăpânirea: dreptul la libertate, datoria egalității și idealul fraternității (Protocolul IX).
Preocupați în cel mai înalt grad de „însemnătatea guvernământului suprem”, francmasonii iudei nu mai au motive de teamă față de nobilimea creștinilor, cu totul și cu totul moartă din punct de vedere politic.Tocmai de aceea, urmărind să pună mâna pe pământurile nobilimii, în general pe cât mai mult pământ subevaluat (cazul României postdecembriste), consideră că „cel mai eficace mijloc în acest scop este acela de-a mări impozitele pe proprietatea funciară”.
În aceeași ordine de idei, Protocolul IX începe cu sfatul privind aplicarea principiilor evreiești de guvernare: „O aplicare generală, uniformă, a acestor principii, înainte de-a fi refăcut educația poporului, nu poate avea succes”. Iar educația constă în desființarea învățământului liber și în permanenta atenție ca fiecare clasă socială „să fie crescută într-o aspră îngrădire, după menirea și lucrul care o așteaptă” (Protocolul XVI), căci – ni se spune în Protocolul XXIV – „Singur regele și cei trei inițiatori ai săi vor cunoaște viitorul”.
De ce îndrăgesc evreii francmasoni republicile în faza de distrugere a statelor și monarhiilor creștine, pentru ca pe dărâmăturile acestora să edifice regatul lor universal? Pentru că, ne spune Moța în Comentarii la capitolul X, „Prin republică ei pot conduce mai bine, republicile fiind conduse de oameni aleși la intervale scurte de timp (4-5 ani)”. În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei caută să împingă la președinția statelor „oameni care au pete în trecutul lor”. Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă...
La sfârșitul acestui capitol ni se spune pe înțeles cum se va trece la guvernarea mondială autocrată: Adevărații conducători ai Francmasoneriei (să fie actualul Grup Bilderberg?) vor reduce treptat drepturile și libertățile cetățenești, apoi vor fi suprimate Constituțiile! Da, deoarece „Progresul, ca o idee greșită, servește la întunecarea adevărului, pentru ca nimeni să nu-l cunoască în afară de noi, aleșii lui Dumnezeu, păzitorii lui”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News