Autorul Adrian Turcu în „Artificiala tӑcere a gândului” merge pe mai multe planuri: al ficţiunii care ne îndeamnӑ la meditaţie, fiind vorba despre gândurile noastre, al politicii româneşti cu atât de bine cunoscutele ei aspecte negative, al caracterelor umane care merg de la josnicie pânӑ la altruism, la problemele existenţei umane rezolvate de religiile lumii, fiecare fӑcând-o în stil propriu, dar întotdeauna elementul „fricӑ” fiind prezent („toate religiile au denigrat potenţialul uman, reprezentând oamenii ca pe nişte fiinţe rele care trebuie pedepsite, iar din aceastӑ cauzӑ mi-e fricӑ de faptul cӑ oamenii nu vor putea sӑ-şi schimbe acea culturӑ a fricii care deja s-a împӑmântenit în ei”). Autorul, un cunoscut finanţist, nu putea trece peste elemente prea bine cunoscute domniei sale şi ne vorbeşte despre bӑnci, despre firme cu tentacule peste multe ţӑri, despre concurenţӑ şi principiile dure ale economiei de piaţӑ.

„Artificiala tӑcere a gândului” e câte ceva din toate planurile enumerate mai înainte, printre ele evidenţiindu-se trӑsӑtura de roman poliţist cu enigme care pot fi rezolvate doar prin forţa minţii, stimulatӑ de o prezenţӑ femininӑ fermecӑtoare (Mirela).

Toate aceste faţete ale romanului sunt extrem de bine „lustruite” de un om care vine din afara literaturii, dar - cartea aceasta e cea mai bunӑ dovadӑ -, se dovedeşte a fi un scriitor foarte talentat.

Când facem cunoştinţӑ cu Raul Stӑnescu, reprezentantul din România a Bӑncii Procter, îl aflӑm pe acesta meditând de la înӑlţimea funcţiei sale, poziţionat la înӑlţime fizicӑ faţӑ de nivelul celor mulţi: „cândva era parte din mulţimea de persoane care mişunau, zi de zi, la bazele clӑdirii, iar acum era unul care îi privea de sus pe cei mici de la nivelul strӑzii”.

Un personaj negativ, senatorul Vasile Ardelean, stând de vorbӑ cu Raul, îi spune: „...ca sӑ ajung unde sunt azi, a trebuit sӑ mӑ cedez, pe mine însumi, sistemului”.

Bob Procter e un multimiliardar care vrea sӑ schimbe faţa lumii. Construieşte (mai bine zis finanţeazӑ) aparatul care poate citi şi stoca gândurile (care funcţioneazӑ pe principiul cӑ „Orice gând, orice emoţie este energie, creând o hologramӑ luminoasӑ”), iar aceastӑ hologramӑ poate fi înregistratӑ doar cu aparatul pentru citit gândurile, construieşte o sferӑ care e invizibilӑ („Prin curbarea razelor de luminӑ din jurul sferei, aceasta devenea invizibilӑ”) şi care se poate deplasa atât pe uscat, cât şi pe/în apӑ, o „amfibihouse” care, dacӑ trebuie, „La o singurӑ comandӑ [...] se poate împӑrţi în capsule autonome, cu inteligenţӑ proprie, care pot pleca fiecare într-o direcţie diferitӑ...”

Se vede cӑ Adrian Turcu s-a documentat înainte de a scrie. Se mai vede şi experienţa sa de cititor de gesturi sau de mimici faciale pe care le vede la clienţii bӑncii unde lucreazӑ. De aceea, îşi permite sӑ scrie, fiind sigur cӑ nu va greşi: „Poliţiştii îşi dӑdeau seama cӑ zâmbetul lui David este unul simulat”. Pe ei, experienţa i-a învӑţat cӑ „niciun zâmbet nu este autentic dacӑ muşchii ochilor nu actioneazӑ, nu se mişcӑ”.

Sau, în altӑ parte: „De multe ori spunem un „da”, dar tot corpul trimite semnale de negaţie...”

...şi din când în când cititorul şi autorul ajung pe aceeaşi lungime de undӑ: „Din pӑcate, era singur într-un sistem corupt, plin de minciunӑ, invidie, nedreptate şi urӑ”.

În alte capitole ale romanului, autorul îşi aratӑ din nou nemulţumirea faţӑ de lumea în care trӑim: „În statul ӑsta, poliţistul nu are rol decât de marionetӑ”, sau: „Cât sunt de superficiali politicienii noştri!”.

Interesantӑ este paralela pe care o face Adrian Turcu între virusul informatic – „avansat” în carte în cancer informatic (noţiune pe care n-am mai auzit-o) şi firmele prea bine dezvoltate, „care cresc fӑrӑ a ţine cont de faptul cӑ distrug tocmai mediul în care îşi desfӑşoarӑ activitatea”.

Trӑsӑtura de roman poliţist ni se relevӑ de la început. Un foarte cunoscut profesor universitar este omorât chiar în sala unde începuse susţinerea unei teorii despre un nou tip de societate. Profesorul Iovan – pentru cӑ de el e vorba - avea doi lectori care-l ajutau: David Stanciu şi Maria Cornea. David zice cӑ Iovan i-a furat ideile, de fapt Maria l-a trӑdat pe David, transmiţându-i informaţii lui Iovan. Mai apoi, asasinul plӑtit de David pentru eliminarea lui Iovan e omorât. David e la mâna politicului, reprezentat în roman de senatorul Vasile Ardelean, un om cu puternice influenţe în lumea universitarӑ (David: „Dacӑ îmi ţineam promisiunea faţӑ de Vasile, acum poate reuşea sӑ mӑ ajute sӑ intru la catedra profesorului Iovan”).

O rӑsturnare spectaculoasӑ de situaţie ne oferӑ autorul în captivantul sӑu roman când doi subalterni, Ron şi Mitch îl sechestreazӑ în propria sa amfibihouse pe superbogatul Bob Procter. Cititorul de gânduri nu le poate dezvӑlui mai nimic din gândurile lui Bob, care reuşeşte sӑ-şi readucӑ propria minte la starea de „tabula rasa” avutӑ la naştere. Din punct de vedere spiritual, Bob îi dominӑ, cu ajutorul minţii, pe cei care l-au fӑcut prizonier. „Şi dacӑ era redus la tӑcere, Bob lӑsa sӑ se înţeleagӑ cӑ el este şeful”.

Mai apare în roman şi un oraş subpӑmântean, cu intrarea chiar pe la subsolul Universitӑţii clujene, o lume care n-a vӑzut lumina soarelui, în permanenţӑ controlatӑ: „trebuia sӑ fim atenţi la ce facem şi ce vorbim, deoarece în subsol exista un sistem permanent de supraveghere”.

Şi profesorul Iovan şi Bob Procter vor sӑ schimbe lumea. Bob spune: „Eu vreau sӑ lovesc în rӑdӑcina problemelor, sӑ-i forţez pe oameni sӑ-şi controleze gândurile, vreau sӑ revoluţionez întreaga societate”, şi finanţeazӑ construcţia acelei maşinӑrii care poate stoca gândurile, care pot fi accesate chiar şi dupӑ moartea purtӑtorului lor, nişte „idei moarte pânӑ când cineva le gӑseşte o utilizare”.

Interesantӑ mi s-a pӑrut pӑrerea autorului cӑ „Pânӑ la urmӑ, cele mai multe din gândurile noastre nu sunt decât o programare mentalӑ venitӑ din partea societӑţii, de care, în cele mai multe cazuri, nici mӑcar nu suntem conştienţi”.

Deşi toate invenţiile se bazeazӑ pe descoperirile înaintaşilor, cititorul de gânduri are avantajul cӑ oferӑ „toatӑ viaţa interioarӑ a celui care a fӑcut o descoperire, tot ce rӑmâne în interiorul lui, chiar şi ce nu a putut fi scris în cӑrţi sau declarat în interviuri”- ne spune Adrian Turcu, evident, prin mijlocirea unuia dintre personajele romanului sӑu.

Eu, ce-am gândit despre „Artificiala tӑcere a gândului”, am scris. Posibil ca „mâine”, chiar sӑ existe asemenea aparate. Viaţa ne-a învӑţat cӑ fantezia umanӑ deschide drumul cercetӑrii ştiinţifice. Ce-a fost ieri utopie, azi e un accesoriu banal. Ieri, ceva de domeniul SF, azi ceva la îndemâna oricui. Visând la o lume în care nu ne vom mai putea ascunde gândurile, îmi permit sӑ scriu exact ceea ce gândesc: cartea lui Adrian Turcu e captivantӑ!

Spor la citit!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News